DOMNUL GOE
I.L. Caragiale este unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin întreaga sa opera o adevarata comedie umana, o fresca sociala a României de la sfârsitul sec. al XIX-începutul sec XX. A abordat cele mai diverse domenii ale vietii sociale: scoala, administratia de stat, presa, justitia, familia, relatiile interumane.
Educatia defectuoasa primita în familie si în scoala, coruptia, favoritismul manifestate în lumea scolii constituie o tema concretizata în schite ca: „Vizita”, „D-l Goe”, „Bacalaureat”, „Lantul slabiciunilor”, „Un pedagog de scoala noua”.
Schita D-l Goe a fost inclusa în volumul Momente si schite din anul 1901, fiind publicata un an mai înainte în ziarul Universul din 12 mai si înfatiseaza contrastul dintre pretentia familiei în privinta educatiei si rezultatul acestei munci concretizat în comportarea copilului.
Schita este o opera epica, de proportii reduse, cu actiune simpla, desfasurata în mod linear, surprinzând un moment semnificativ din viata unuia sau mai multor personaje.
În schita D-l Goe, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur moment semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu trenul la Bucuresti, în compania celor trei dame: mama mare, mamita si tanti Mita.
Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul faptelor si al personajelor.
Ca în orice opera epica, întâmplarile narate se constituie si în aceasta schita în momente ale subiectului literar.
Goe este personajul principal al operei, polarizând întreaga actiune a schitei. Este un personaj fictiv, tipic, bine individualizat, creat de autor, inspirat din comportamentul copiilor ce apartin familiilor burgheze.
Titlul schitei reprezinta numele personajului principal, Goe, caruia scriitorul îi ataseaza apelativul ironic si prescurtat „D-l” care înseamna domn, prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca ne gândim ca Goe nu este un domn ci doar un copil certat cu învatatura, un repetent, rasfatat si obraznic. Titlul sugereaza si faptul ca autorul inverseaza cele doua universuri umane pe care le înfatiseaza: cel al copilului si al maturului; întrucât Goe se comporta ca un om „mare”, pe când cele trei dame „se maimutaresc”, „se copilaresc” pentru a fi pe placul puisorului.
În expozitiune aflam ca tânarul Goe, împreuna cu cele trei dame, „frumos gatite”, asteapta cu nerabdare pe peronul din „urbea X”, trenul accelerat care trebuie sa-l duca la Bucuresti. Goe este îmbracat într-un costum frumos de marinar si este „impacient” si încruntat deoarece trenul nu soseste. La o discutie „filologica” despre pronuntarea corecta a cuvântului marinar, Goe ia o atitudine necorespunzatoare fata de bunica si mama sa, facându-le proaste „vezi ca sunteti proaste amândoua?”
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri, constituie intriga actiunii.
Desfasurarea actiunii cuprinde întâmplarile din timpul calatoriei lui Goe si a însotitoarelor sale pâna la Bucuresti: scoate capul pe fereastra si pierde palaria cu biletul de calatorie; cele trei dame platesc biletul puisorului si o amenda, pe deasupra; se loveste de clanta usii; se blocheaza la toaleta.
Punctul culminant – Goe trage semnalul de alarma.
Deznodamântul – trenul porneste, ajunge la Bucuresti, cucoanele se suie în trasura si pornesc la „bulivar”.
Valoarea artistica rezulta din comicul savuros izvorât din relatarea faptelor si din comportarea personajelor.
Este prezent comicul de situatie si comicul de limbaj care presupun umorul si ironia.
De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor.
Schita are consistenta unei scenete si de aceea ea a fost deseori dramatizata; precizarile naratorului referitoare la personaje pot constitui adevarate indicatii de regie.
Autorul îsi exprima dezaprobarea si dispretul fata de personaje, devine ironic când remarca faptul ca Goe este dus la Bucuresti „ca sa nu mai ramâna repetent si anul acesta; când se refera la grija exagerata a bunicii (ia un „beret” de rezerva); când foloseste diminutivele „nepotel”, „puisor”; „capul gol” (gol interior) si în finalul schitei când sugereaza ideea ca asupra faptasului care a tras semnalul de alarma, planeaza incertitudinea „nu se poate stii cine a tras manivela”.
Umorul rezulta din nazbâtiile lui Goe: (nerabdarea, pierderea palariei, disputa cu conductorul); din atitudinea inconstienta a însotitoarelor lui si felul de a vorbi al personajelor, care nu este sanctionat de autor pentru ca este omeneste sa acceptam dorinta oricarei persoane de a parea altfel si altceva decât este în realitate.
Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a întâmplarilor si tâlcul lor, extraordinara abilitate cu care sunt creionate personajele, fac din aceasta schita un adevarat „monument” de arta literara.
...