Doua teme ingemanate

Lucian Blaga (1895-1961) o personalitate reprezentativa a epocii contemporane transcrie in poeziile sale stãri sufletesti si gandirii intense asupra vietii.
“Izvorul noptii” este o poezie de dragoste, ce reprezinta o chemare cãtre persoana iubitã.
Poezia este inceputa cu un substantiv in cazul vocative “frumoaso” ce sugereazã dragostea enormã pentru iubita sa.
Blaga creeaza o adresare imaginarã cãtre iubitã sa reamintindu-si de privirea ei.
“…când stau culcat cu capu-n poala tai imi pare ca ochii tãi, adâncii, sunt Izvorul…” expune un sentiment de liniste; poetul se pierde in adâncimea privirii si simte apa rece a izvorului “din care tainic curge noaptea…” trecând ca un fior prin inima sa. Epitetul “tainic” precum si substantivul “noaptea” subliniazã misterul ce se revarsã peste adâncimi.
Versul “peste vãi si peste munti si peste sesuri” poate exprima o unitate de masura a dragostei poetului, insã aceasta nu are un capãt anume;este infinitã.
Ultima parte a poeziei “acoperind pãmântul c-o mare de intuneric. Asa-s de negri ochii tãi” infatiseazã un tablou al pãmântului, fiind tot acoperit de o mare de intuneric, iar inversiunea evidentiazã forma de superlativ a negrului ochilor.
Substantivul “lumina” insotit de pronumele posesiv “mea” aratã cã peste tot intunericul existã o luminitã care sã-l ghideze, insã nu o va impãrti cu nimeni; e doar a lui.
In poezia sa, Blaga nu structureazã versurile in strofe, abordând astfel Versul liber, neavând o lungime anume. Prin repetarea unor vocale, el dã o muzicalitate, fãrã a folosi prozodia obisnuitã.
Ca si Mihai Eminescu, Blaga se rezuma in poeziile sale la naturã, dragoste etc