Elemente sacre în poezia interbelica
Perioada interbelica, dintre cele doua razboaie mondiale, este perioada unei noi sensibilitati poetice, a unei noi constiinte de sine a poeziei care avea sa se înscrie în miscarea de idei europeana, în circuitul ei valoric, de creatie. Era o evolutie dialectica, obiectiva.
Alaturi de alte reviste care, prin reprezentanti, militau pentru o directie realista, democratica în literatura, teoretizând ideea specificului ei national, revista “Gândirea”, dincolo de limitele ei ideologice, a avut meritul de a fi grupat în jurul ei pe unii dintre cei mai mari scriitori ai nostri. Critica vorbeste despre “traditionalisti de tendinta religioasa”, despre un “traditionalism decorativ, patetic, elegiac”, despre “iconari”, “ortodoxisti” etc.
Cel mai “intens” traditionalism l-a reprezentat însa gândirismul, miscare literara dezvoltata în jurul revistei Gândirea. Avându-l ca doctrinar pe Nichifor Crainic, gândirismul s-a încarcat, în timp, de conotatii negative, în afara esteticului. Crainic reproseaza semanatorismului preocuparea sa unilaterala, adaugându-i dimensiunea elevatiei spirituale prin racordarea traditionalismului la ortodoxism. Asadar, traditionalismul este poezia solidaritatii cu pamântul, cu “sesurile natale”, cu strabunii si cu miturile nationale. Nichifor Crainic îmbina, într-o maniera specifica, bucolicul cu evanghelicul, adica sacralitatea plaiului strabun cu sfintenia si gravitatea sufletului românesc. El nu e atât poetul peisajelor exterioare sau launtrice, cât e poetul solidaritatii cu ele.
În poezia “Cântecul potirului”, evocarea evanghelica, meditatia religioasa, înfiorarea mistica în fata locurilor si a întâmplarilor biblice sunt temele predilecte ale operei sale lirice. Imagini sfinte ne trimit la “Cina cea de taina”, unde Iisus i-a îndemnat pe ucenicii nestiutori sa împarta cu el - pentru ultima oara – pâinea, ce va simboliza trupul celui crucificat, si vinul semnificând sângele scurs din ranile Fiului Dumnezeiesc. Bunica si mama încrusteaza în coaja moale a pâinii semnul crucii, vasul libatiei cu vin, dus la gura de cel însetat, închipuie potirul sfânt în care a fost strâns sângele Mântuitorului iar boabele mari si lucitoare ale ciorchinelui sunt aidoma lacrimilor varsate de Fecioara Maria. Bunicii, copiii si nepotul acestora subliniaza legatura între vârste si generatii, asigurata de credinta lor comuna în Dumnezeu.
Divinitatea este în toate, atât în lucrurile si în fapturile de rând, cât si în cele având o importanta majora. Poetul identifica divinitatea cu “pâinea”, “vinul” si însasi “viata” neamului sau. Împreuna cu hrana si bautura, copilul primeste si învatatura biblica necesara, care-l formeaza ca om.
Asadar ideea ortodoxiei confera traditionalismului preconizat de Crainic o nota aparte, prin care se deosebeste de semanatorism. Treptat, linia ortodoxista a poeziei sale o va pune în umbra pe cea traditionala. Motivele lirice crestin-ortodoxe ajung dominante, ele denota o fervoare a credintei în harul dumnezeiesc coborât asupra fapturii de lut, singurul crez ce-i ofera tarie morala.
Tot în linia traditionalismului gândirist, Vasile Voiculescu scrie o poezie puternic influentata de spiritul religios, desi “ortodoxismul” este la el doar un element conventional, nu unul de structura. Semnele traditionalismului sau se puteau lamuri înca din volumul de debut cînd poetul evoca viata satului, casa parinteasca, peisajul tinutului natal într-o maniera semanatorista. Simbolurile religioase, tot mai frecvente în poezia sa devin repezentari iconografice, capatând sensuri morale, general-umane, eliberate de orice umbra de misticism. Îngerii din poemele sale sunt metafore ale unor idei abstracte sau se îndeletnicesc cu lucruri care au un caracter foarte profan, participând la muncile câmpului, de exemplu. Se realizeaza astfel un transfer între sacru si profan, universul se diafanizeaza, dar totul tine de un program, care este nu numai al sau, ci al întregii grupari pe care o reprezinta.
Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu sunt mistuite de setea de cunoastere, manifestata în cautarea Creatiunii, în dorinta de obiectivare a ei. Meditatia religioasa se asaza mereu alaturi de cea filozofica; Modalitatea artistica principala este îmbinarea motivelor crestine cu cântecele lumesti. Esenta crestinismului vine din “întrepatrunderea dureroasa între stihiile lumii si senzualitatea grasa, umila a pamântului”. Acest poet religios, hranit din substanta evangheliilor carora le da forma de alegorie sau de parabola, se întoarce mereu catre sufletul stramosesc, reînviind “cumintenia” pamântului si frumusetea pârguita de soarele de peste veac al credintei “crestine”. Poezia lui devine cuminecatura pentru sufletul ce cauta dincolo de aparentele înselatoare ale vietii.
Arhaicul catre care tinde constant poezia sa îl face sa îndrageasca tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu si pastrat astfel. Imaginile ...