Elemente sacre în poezia interbelica
Perioada interbelica, dintre cele doua razboaie mondiale, este perioada unei noi sensibilitati poetice, a unei noi constiinte de sine a poeziei care avea sa se înscrie în miscarea de idei europeana, în circuitul ei valoric, de creatie. Era o evolutie dialectica, obiectiva.
Alaturi de alte reviste care, prin reprezentanti, militau pentru o directie realista, democratica în literatura, teoretizând ideea specificului ei national, revista “Gândirea”, dincolo de limitele ei ideologice, a avut meritul de a fi grupat în jurul ei pe unii dintre cei mai mari scriitori ai nostri. Critica vorbeste despre “traditionalisti de tendinta religioasa”, despre un “traditionalism decorativ, patetic, elegiac”, despre “iconari”, “ortodoxisti” etc.
Cel mai “intens” traditionalism l-a reprezentat însa gândirismul, miscare literara dezvoltata în jurul revistei Gândirea. Avându-l ca doctrinar pe Nichifor Crainic, gândirismul s-a încarcat, în timp, de conotatii negative, în afara esteticului. Crainic reproseaza semanatorismului preocuparea sa unilaterala, adaugându-i dimensiunea elevatiei spirituale prin racordarea traditionalismului la ortodoxism. Asadar, traditionalismul este poezia solidaritatii cu pamântul, cu “sesurile natale”, cu strabunii si cu miturile nationale. Nichifor Crainic îmbina, într-o maniera specifica, bucolicul cu evanghelicul, adica sacralitatea plaiului strabun cu sfintenia si gravitatea sufletului românesc. El nu e atât poetul peisajelor exterioare sau launtrice, cât e poetul solidaritatii cu ele.
În poezia “Cântecul potirului”, evocarea evanghelica, meditatia religioasa, înfiorarea mistica în fata locurilor si a întâmplarilor biblice sunt temele predilecte ale operei sale lirice. Imagini sfinte ne trimit la “Cina cea de taina”, unde Iisus i-a îndemnat pe ucenicii nestiutori sa împarta cu el - pentru ultima oara – pâinea, ce va simboliza trupul celui crucificat, si vinul semnificând sângele scurs din ranile Fiului Dumnezeiesc.
