“Eminescu […] a fost si ramâne cea mai coplesitoare marturie despre forma inegalabila pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimenteaza din adâncimile fertile si insondabile ale unui fond autentic.”(St. Aug. Doinas, Lectura poeziei. Urmata de tragic si democratic, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1970, p.342.)
“Cântaret al elanurilor omenesti indreptate spre scrutarea universului si […] al umanitatii ancorate in viata sociala […], Eminescu s-a aplecat cu aceeasi cuprinzatoare intelegere si asupra vietii intime a omului. A cântat sperantele, dorintele, modurile bucuriei omenesti de a se afirma prin dragoste si comuniune cu viata naturii, dar si modurile – mult mai numeroase in vremea sa – ale insatisfactiei sufletesti a omului, exprimate prin sentimentul singuratatii, […], al durerii de a nu fi inteles sau de a fi tradat in dragoste, afirmând […] idealul unei vieti de onestitate si plinatate sufleteasca, de traire sincera si pasionata a sentimentelor.” (G. Munteanu, Prefata si note la vol. M. Eminescu, “poezii”, Bucuresti, Ed. Tineretului, 1966, p. 32.)
“A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pâna la el, fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singuratica slava. […].
Intr-un fel, Eminescu e sfântul preocupat al ghiersului românesc […]. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal.” (T. Arghezi, Cuvânt inainte la M. Eminescu, “Poezii”, Bucuresti, Ed. Minerva, 1971, p. V.)
“Departe de vaporoasele evocari romantice, Eminescu creeaza imagini de o plastica senzualitate. […] Poetul isi fixeaza cu intensitate atentia asupra partilor predilecte din trupul femeii: parul, gura, umerii, bratele, sânii. Asemenea expresii apar la nesfârsit in lirica eminesciana, asociate cu corespunzatoarele senzatii tactile, ce se desprind dintr-insele. […] Lasând prada gurii mele / Ale tale buze dulci.” (Edgar Papu, Nostalgia aproprierii – erotica, in “Lumini perene”, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1989, p. 55.)
“In finalul Dorintei, amintita sugestie vaga, desprinsa dintr-un spatiu indefinit, ce se pierde, apare in armonia / Codrului batut de gânduri. Acestui plan departat i se opune unul delimitat, din imediata apropiere, care, fiind omogen cu primul, ii imprumuta si lui o consistenta mai definita: Flori de tei deasupra noastra / Or sa cada rânduri-rânduri.” (Edgar Papu, Concentrarea extensiva ca expresie intregitoare, in “Lumini…”, ibidiem, p. 79.)
“ Intâlnirea nu se produce nici in Lacul, poezie construita ca un mic lied pe tema asteptarii romantice. Dar si aci fantezia suplineste realul deficitar construind imaginea intâlniri posibile si calatoria pe ape si proiectându-le intr-un viitor exprimat prin subjonctiv: Sa sarim in luntrea mica, / […] / Si lopetile sa-mi scape / Sa plutim cuprinsi de farmec […]. La fel, Craiasa din povesti, iubita in ipoteza de zâna, incearca sa faca sa apara, prin practici magice, chipul iubitului in limpezile ape ale lacului.” (Zoe Dumitrescu-Busulenga, Cuplul ca idee mito-poetica centrala in opera eminesciana, in “Eminescu – cultura si creatie”, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1976, p. 87-88.)
“ Intimitatea eminesciana nu-i analitica. Fiind expresii ale naturii, cei doi iubiti nu vorbesc si nu se-ntreaba. Ei cad, prin puterea instinctului si sub inrâurirea mediului inconjurator,intr-o somnolenta extatica, pe care Eminescu o numeste <>. Femeia iese de undeva, dintre trestii sau din padure, se lasa imbratisata, apoi amândoi sunt prinsi de o toropeala, fascinati mai cu seama de o miscare ritmica din afara, de caderea continua a razelor lunii, de prabusirea lenta a florilor de tei, de <>, de unduirea apei, de buciumul de la stâna. Toate aceste ritmuri inchipuiesc viata cosmica. (G. Cainescu, Mihai Eminescu, in “Istoria literaturii române”, III, Bucuresti, Ed. Academiei, 1973, p.235.)
“ Iubirea eminesciana este deopotriva cu a lui Tristan in drama lui Wagner. Un fir indoliat se intreteste cu bucuriile ei. Voluptatea se asociaza cu durerea, incât dulcea jale sau farmecul dureros fac parte dintre expresiile eminesciene cele mai tipice. Si poate ca tocmai acum, când o doreste mai putin, poezia lui Eminescu atinge sensurile ei metafizice cele mai grave. In experienta iubirii a intuit Eminescu mai limpede resortul cel mai adânc al vietii, dorul nemarginit, dar si zadarniciile acestuia. Ceea ce s-a numit pesimismul eminescian este mai cu seama desteptarea brusca, in neâmpacata lumina conceptuala, a omului care a dus pâna la capat experienta iubirii. (Tudor Vianu, Junimea, in “Istoria literaturii române mondene”, de S. Cioculescu, Vl. Streinu si T. Vianu, Bucuresti, E.D.P. , 1971, p.135.)
“ Descoperim la Eminescu un sistem de rep...