“Cereasca bolta pare o magica lanterna
Si luna este lampa. Iar lumea e-o cortina
Pe care defileaza în hora lor eterna
Imaginile noastre – rani negre în lumina”.
(Omar Khayyam)
«Numeroase popoare altaice îsi imagineaza Cerul ca un cort: Calea Lactee este “cusatura”, iar stelele sunt “gaurile” prin care intra lumina. În mijlocul Cerului straluceste Steaua Polara, care, asemenea unui tarus, sustine cortul. Ea poarta diferite denumiri: “Stâlpul de Aur”, “Stâlpul de Fier”, “Stâlpul Soarelui”. Alaturi de ea domneste în univers Luna, simbol al sexualitatii în doctrinele tibetane, fecunda matrice a femeii.» ne informa Mircea Eliade în lucrarea sa “Istoria credintelor si ideilor religioase”, analizând simbolistica lunii din punctul de vedere al religiei.
Dictionarul explicativ al limbii române ofera o alta perspectiva asupra lunii, una stiintifica: aceasta este definita ca “astru, satelit al pamântului, care se învârteste în jurul acestuia si care îl lumineaza în timpul noptii.”
Dictionarul de simboluri explica faptul ca luna este corelata cu soarele, ea fiind lipsita de lumina proprie si simbolizeaza dependenta si principiul feminin, precum si periodicitatea si reînnoirea.
Luna este simbol al ritmurilor biologice, este un astru care creste si descreste, care dispare, a carui viata este supusa legii universale a devenirii, a nasterii si a mortii. Reprezinta si timpul care trece, timpul viu pe care-l masoara prin fazele ei succesive si regulate.
Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopti, în fiecare luna, ea e ca moarta. Dispare. Apoi reapare si sporeste în stralucire.
Luna este cunoasterea indirecta, discursiva, progresiva, rece. Astru al noptilor, evoca în plan metaforic frumusetea, dar si lumina în imensitatea întunecimii. Dar prin aceasta lumina, care nu este decât o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoasterii teoretice, conceptuale, rationale.
Cea mai frumoasa imagine a lunii ne este oferita de poezie. Si daca luam în considerare faptul ca luna este un element al naturii întâlnit mai ales în poeziile romanticilor, atunci cel mai bine se va regasi în lucrarile unuia din marii poeti români, a carui “întreaga creatie se naste din nostalgia paradisului” (Nichifor Crainic), Mihai Eminescu.
Rolul naturii este deosebit de important în opera lui Eminescu. În poeziile din adolescenta, natura apare sub trei forme: pentru a crea o atmosfera; în metaforele figurilor sau sentimentelor umane, si ca un mediu atotcuprinzator, caruia i se integreaza si omul. Cerul, luna, luceafarul, stelele, noaptea, furtuna, marea, râul, luciul si murmurul apei, fosnetul frunzelor, codrul, câmpia, florile si pasarile, toate se îmbina creând atmosfera tipic eminesciana, plina de culori si sunete exprimând comunicarea si corespondenta armonioasa dintre elemente.
Dintre toate motivele eminesciene legate de natura, cel mai des, si poate mai important, este luna.
În general, soarele nu este un astru romantic. El sfâsie cu lumina lui divina cuibul nocturn al viselor. Poezia romantica apare odata cu acea atractie spre luna. Contemplatia romantica a lunii anuleaza total ori partial simtul gravitatiei pe pamânt.
Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemanatoare cu cele din lirica sanscrita. În literatura sanscrita, de obicei luna trezeste durere de dragoste. În “Sakuntala”, eroul Dusyanta îsi zice: “Desi credeam ca luna e racoroasa, într-adevar razele ei stropite de roua varsa foc. Luna ne chinuieste pe noi, cei care iubim”. Asemenea imagine se gaseste si la Eminescu. De exemplu, în poezia “Când…”:
“Când luna prin nori pe lume vegheaza
Când fie-ce unda se-mbraca c-o raza
Când cânta ai somnului ginii natângi
Tu tremuri si plângi.
Când luna arunca o pala lumina
Prin merii în floare-nsirati în gradina
La trunchiul unuia pe tine te-astept
Visând destept.”
Asocierea lunii cu durerea umana se întâlneste si la poetul Tagore: “Luna, tu trezesti valuri de lacrimi în oceanul tristetii mele”.
Dar astrul nocturn are o alta pondere în creatia lui Eminescu; vapaia lunii îl transpune într-un alt nivel spiritual si îi dezvaluie tainele creatiei ca si zadarnicia vietii. Conceptia despre luna a lui Eminescu, ca o putere care învie gânduri si întuneca suferinte îsi are rezonanta în conceptia vedica de Varuna, zeul cerului, care vegheaza gândurile omenesti, gândirea si imaginatia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit; un sâmbure al acestei imagini transpare în “Misterele noptii”:
“Razele din alba luna
mi le torc, mi le-mpreuna
pentru-ntregul viitor”.
Balada “Fat – Frumos din tei” cuprinde acel efect de lumina de luna proiectat cu un gest cosmic pe mari întinderi:
“Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toata sta s-o vada,