Oglinda lui Eminescu
Cu totii stim ce este o oglinda: un obiect din metal sau sticla, de diferite forme, având o fata acoperita cu un strat metalic ce formeaza o suprafata neteda si lucioasa care are proprietatea de a reflecta razele de lumina si de a forma astfel, pe partea lucioasa, imaginea altor obiecte. Oglinda poate fi reprezentata si de suprafata unei ape curate si limpezi, de o gheata neteda si lucioasa sau de o placa de marmura, dar si de multe alte obiecte cu însusirile descrise mai sus.
Oglindirea este un fenomen natural si el exista de când lumea. Ptolemeu a fost primul care a expus o teorie a oglinzilor si a refractiei luminii, iar despre Arhimede se spune ca ar fi aprins corabiile dusmane cu ajutorul unor oglinzi care concentrau razele soarelui. Experienta acestuia a fost dovedita prin anul 1747 de catre învatatul Buffon, în preajma Parisului.
În legatura cu acest fenomen exista o multime de lucruri cunoscute, dar si multe întrebari care nu si-au gasit nici astazi raspunsul. Oglinda inverseaza stânga cu dreapta, dar nu si susul cu josul. Acest fenomen paradoxal a nascut vii controverse, mai ales ca pot fi construite si oglinzi care sa nu inverseze imaginea. Matematicianul american Martin Gardner a descris în articolul sau Stâng sau drept? publicat în volumul Amuzamente matematice o cale simpla de a confectiona o oglinda "ciudata": se aseaza doua oglinzi obisnuite astfel încât sa formeze un unghi drept. Daca se roteste aceasta oglinda cu 90 de grade imaginea va inversa partea de sus cu cea de jos.
Sub diferite forme fenomenul de oglindire este considerat uneori un miracol, pentru ca însasi lumina este înca un miracol. Unele consideratii filozofice au legatura cu acest fenomen iar întelegerea lui ar putea aduce multe lamuriri. Alice din tara minunilor spunea despre imaginea obiectelor din oglinda ei ca "merg pe cealalta cale". De-a lungul timpului toti marii scriitori ai lumii s-au inspirat cu prisosinta din acest izvor.
Julien Eymard, în ampla sa lucrare intitulata Tema oglinzii în poezia franceza, distinge doua mari perioade: evul mediu, când oglinda metalica avea dimensiunile fetei umane, si romantismul, când oglinda de sticla capata statura umana. Autorul studiului descopera si unele coincidente care îl determina sa-si puna întrebarea daca tehnica sticlei a contribuit la orientarea poeziei clasice spre exactitate si claritate. Între cele doua epoci de cultivare asidua a temei oglinzii a existat un interval de trei secole "clasice" în care oglinda este reflectata în literatura franceza doar în scurta perioada a barocului.
În poezia româneasca, mitul oglinzii ocupa un loc central si apare sub cele mai rafinate forme la Eminescu. În poezia sa oglinda este prezenta deseori într-o perspectiva cosmica. Rolul ei este acela de a reduce dimensiunile cosmice, de a împreuna spatii si de a transpune ca un obiect de apropiere. Lentilele nu exista sau nu sunt importante, ci doar fenomenul de reflectie ca atare este cel vizat. Oglinda apropie lumi separate de distante enorme, atât spatial cât si temporal.
Cât stia Eminescu despre fenomenul fizic de oglindire? George Calinescu spunea ca: "Eminescu nu era însa, hotarât, un om de stiinta si nici macar un cunoscator sistematic al vreunei discipline, ci numai un amator vag de profunditate.". Totusi, fenomenul ca atare este foarte des întâlnit în poezia sa. Eminescu, "sfântul preacurat al ghiersului românesc" cum îl numeste Tudor Arghezi, este constient de puterile magice ale oglinzii. De aceea el le multiplica si le gaseste în fiecare obiect luminat din jurul sau.
Oglinzile preferate ale lui Eminescu sunt: lacul, izvorul, apa în general, dar si luna, marmura, gheata si, desigur, oglinda propriu-zisa. În acelasi timp poetul vizeaza si lumi duale, simetrii si asimetrii, jocuri de umbre si lumini care transpun imagini paralele deosebit de sugestive. În perioada iluziilor si idealurilor tineresti poetul s-a exprimat prin tonalitati majore, culori vii si lumini curate. Poezia tineretii - tânjind dupa bucuria clipei de dragoste si împlinirea iubirii desavârsite - abunda de vegetatie si vesnice sclipiri de ape. Prezenta constanta a apei în ipostaza de lac sau izvor este caracteristica acestei perioade. Apa joaca un dublu rol în imagine: unul coloristic, sprijinind jocul de valori plastice, plin de lucire fina si tremuratoare în întunericul padurii, si unul sonor, de acompaniament al starilor sufletesti.
Lacul reprezinta probabil cel mai mirific obiect al oglindirii în poezia lui Eminescu. Cu apa sa linistita, el participa în mod aproape firesc la reflectarea cerului senin: "În lacul cel verde si lin / Resfrânge-se cerul senin," (Frumoasa-i - 1866). În Craiasa din povesti apa aduce alte virtuti plastice: "Lânga lac, pe care norii / Au urzit o umbra fina, / Rupta de miscari de valuri / Ca de bulgari de lumina...". La fel si în Lacul: "Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarca; Tresarind în cercuri al...