Emotie de toamna
de Nichita Stanescu

Nichita Stanescu este unul dintre cei mai inediti poeti ai anilor ’60, care au nascut asa numita “generatie tânara” a poeziei românesti. El este coleg de generatie cu Adrian Paunescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, etc. Marele merit al poetului Nichita Stanescu este acela de a crea un nou limbaj în poezia româneasca; daca Mihai Eminescu este supranumit “luceafarul” poeziei românesti, Nichita Stanescu este “poetul necuvintelor”. Nichita Stanescu este poet al secolului XX, a creat o opera de mare profunzime si originalitate, aducând un limbaj abstract. Prima etapa a creatiei sale este dominata de un lirism adolescentin (vol. Sensul iubirii, O viziune a sentimentelor). În a doua etapa apare efectul timpului asupra cuvântului poetic (vol. 11 Elegii, Necuvintele), iar ultima etapa aduce cu sine o poezie mai abstracta, mai profunda decât celelalte, teme timpului si a mortii fiind mai pregnante (vol. Opere imperfecte, Oul si sfera).
Poezia “Emotie de toamna” este o opera literara lirica, eul poetic transformându-se într-o stare de tristete, de disperare, împrumutând din durerea sa întregului univers.
Titlul ne-ar putea sugera o iubire apusa, începutul unei stari de tristete, si în egala masura întâlnirea poetului cu poezia, aleasa inimii sale, deoarece în final poetul ne indica ca emotia de toamna se transforma într-o dragoste mare.
Tema poeziei este dragostea vazuta de catre poet într-o maniera personala, ca de altfel toate sentimentele legate de existenta omului.
Din acest punct de vedere, poezia poate fi considerata o adevarata arta poetica, luând în considerare faptul a poetul afirma: “doamna inimii mele, iubita mea suprema este Poezia”.
Poezia este structurata în doua strofe inegale ce masura, dar care comunica cu aceeasi intensitate ideea poetica de baza a textului: dragostea ca sentiment uman, si dragostea pentru un lucru superior, rafinat, care este arta. Ideea de baza consta în asocierea toamnei cu sentimentele poetului.