Prin dificultatea de a delimita cu exactitate, literatura fantastica poate fi comparata cu poezia, insusirea de baza a fantasticului reprezentand-o varietatea, multitudinea de aspecte sub care el se poate manifesta. Facilitand accesul catre o serie de lumi necunoscute, literatura fantastica dobandeste o misterioasa putere de atractie, lectura devenind o antrenanta aventura a spiritului.
Literatura fantastica prezinta doua mari extreme : feeria si literatura stiintifico-fantastica. Feericul este un univers miraculos care i se suprapune lumii reale fara sa-i pricinuiasca vreo paguba sau sa-i distruga coerenta. Fantasticul, dimpotriva, se caracterizeaza printr-o intruziune brutala a misterului in cadrul vietii reale; el este legat in general de starile morbide ale constiintei care, in fenomenele de cosmar si de delir proiecteaza in fata ei imagini ale temerilor sale.
Un cercetator de marca al fenomenului, Tzvetan Todorov, pune un mare accent pe ezitarea cititorului si a personajelor in privinta naturii fenomenului perturbator. Daca cititorul (sau personajul care traieste ezitarea) opteaza pentru o solutie rationala, atunci naratiunea intra in sfera straniului, dimpotriva, daca el accepta o explicatie supranaturala, se patrunde in domeniul miraculosului. Fantasticul este deci identificat cu efemerul ragaz al ezitarii cititorului sau al pesonajului, el nu dureaza decat doar atat cat tine ezitarea. Definit in raport cu realul si imaginarul, fantasticul ii apare lui Tzvetan Todorov drept “ezitarea cuiva care nu cunoaste decat legile naturale pus fata in fata cu un eveniment in aparenta supranatural”.
Definitia “ideala” a fantasticului inca nu a fost gasita si e putin probabil sa se gaseasca vreodata una in masura sa-l circumscrie sub toate aspectele sale. Fantasticul exploreaza spatiul launtric; el este legat de imaginatie si exprima iesirea din automatismele zilnice, abandonarea rutinei, “visul treaz al individului”. Se stabilesc astfel relatii intre normal si supra-normal.
Exista si in critica literara romaneasca mai multe tentative reusite de a circumscrie frontierele literaturii fantastice. Merita sa retinem aceste lucrari nu atat prin eforturile lor de a ne explica ce este litaratura fantastica, ci mai ales prin incercarea de a arata cum este ea. Putem remarca, in aceasta ordine de idei, in primul rand cartea de referinta a lui Sergiu Pavel Dan, “Proza fantastica romaneasca” (Ed. Minerva, 1975), avand un substantial preambul teoretic, studiul despre fantastic al lui Adrian Marino din cunoscutul sau “Dictionar de idei literare” (Ed. Eminescu, 1973) si eseurile lui Ion Biberi.
Periodic redescoperit, conceptul de literatura fantastica a constituit de-a lungul anilor subiectul unor neintrerupte controverse. Fapt cert, in ciuda negarilor nu o data violente, in literatura romana exista o accentuata voga a fantasticului, intretinuta de aparitia unor scriitori si a unor opere de exceptie, ce se intorc periodic la inepuizabilele resurse ale fabulosului folcloric : Ioan Vultur “Naratiune si imaginar” , Olimpia Radu “Pagini de critica” si Nicolae Ciobanu “Intre imaginar si fantastic in proza romaneasca”.
Asa cum fetele pubere, ajunse în pragul feminitatii, sunt bântuite de vise cu…zburatori (subiect tratat de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae în poezia lui I.Heliade Radulescu Sburatorul de Mihai Eminescu în Calin-file de poveste si chiar în Luceafarul) si flacaiii pot fi atrasi de fantomele-simple proiectii si efecte psiho-fiziologice ale vârstei critice-unor fete frumoase, de domeniul fabulosului.Tema a mai fost tratata de Iancu Vacarescu în Ielele de Eminescu în Miron si Frumoasa fara corp, în anume chip de Caragiale în nuvelele Calul Dracului si La Hanul lui Mânjoala ori de Sadoveanu, într-un fragment din Crâsma lui Mos Precu .Cu exceptia lui Eminescu, la care interpretarea mitului tinde spre un simbol, acele al atingerii perfectiunii în arta, la majoritatea scriitorilor care au tratat aceasta tema, fata sau femeia din închipuire este de obicei o manifesatare a maleficului si a metamorfozelor vrajitoresti, mai mult sau mai putin explicabile în planul rationalului.
Insa cel mai cunoscut scriitor de proza fantastica din tinuturile mioritice ramane Mircea Eliade. Autorul devine creatorul unei teorii originale despre fantastic, bazata pe camuflarea sacrului in profan sau, altfel spus, pe teoria irecognoscibilitatii miracolului. Pentru a facilita dezvaluirea fantasticului in realitatea cotidiana, scriitorul isi concepe naratiunile pe mai multe planuri, creand niste universuri paralele dominate de legi diferite ale spa...