Este literatura comunicare? Iata o întrebare pe care e normal sa ne-o punem, daca tinem seama de cele doua întelesuri esentiale ale comunicarii: a comunica ceva si a comunica cu cineva. Multi cercetatori considera ca scriitorul doar se exprima, si nu(se) comunica; ca în cazul comunicarii continuturilor sufletesti imaginare, termenul de comunicare devine foarte aproximativ si doar metaforic. Informatia reala ar fi altceva. Se spune, asadar, ca o buna parte dintre scriitori nici nu-si propun sa comunice cu cititorii, ceea ce îi intereseaza este pur simplu sa-si exprime sentimentele si trairile în opere. Pe de alta parte, criticul Mihail Ralea afirma contrariul: “Oricît se sustine într-o estetica ideala ca artistul creeaza pentru el însusi fiindca are ceva de spus, în realitate el scrie pentru o societate data, adica pentru un anumit public.” Chiar daca se admite ca literatura este o comunicare, ea ramîne a fi una mai putin obisnuita. Textul literar, prin structura sa, se deosebeste de simpla informatie. El permite transmiterea unui ansamblu de “informatii” cu neputinta de comunicat prin mijloacele limbajului comun. În opinia poetului Robert Frost, poezia este mijlocul prin care oameniilor li se vorbeste despre lucruri pe care ei le cunosc, dar nu au cuvinte sa le numeasca.
Exista, prin urmare, si o comunicare artistica- transmitere a mesajului artistic de la creator la receptor prin intermediul operei de arta. Comunicarea artistica/literara este posibila numai daca opera de arta/literara poate fi decodata de receptor, daca are o structura creata pe baza ansamblului experientei artistice si sociale, comune atît creatorului, cît si receptorului.
Din antichitate pîna în prezent se încearca definirea specificului literar, stabilirea unor criterii precise de disociere a literaturii de “ nonliteratura” sau “pseudoliteratura”. Estetica clasicista a propus conceptul de belles lettres (“scrierii frumoase”), care deosebeste literatura de celelalte manifestari verbale scrise prin calitatea limbajului folosit, adica prin scrisul “frumos”, “onorat”, “calofil” cu artificii retorice improprii exprimarii obisnuite. Literatura, asadar, a fost si mai este considerata arta a cvuvîntului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. Roman Jakobson introduce notiunea de literaritate (literaturnost).
Într-o definitie din 1921 el spune: “Obiectul stintei literare nu este literatura, ci literaritatea, adica ceea ce face dintr-o opera data o opera literara”. Jakobson e de parere ca literaritatea nu trebuie cautata în subiectul/tema/motivele unui text,ci în stilul/structura acestuia. Cu alte cuvinte, textul artistic se diferentiaza de celelalte tipuri de texte nu atît prin ce decrie, dar cum descrie. În opinia lui Jakobson,comunicarea verbala se transforma în una literara atunci cînd ea contine un limbaj figurat (conotativ).
Limbajul figurat îi arata destinatarului ca el se afla în fata unui fenomen lingvistic care se evidentiaza pentru propria valoare. Mesajul se auto-oglindeste, atragînd-i atentia receptorului case afla în fata unei comunicari neobisnuite. Literaritatea apare, asfel, ca o abatere da la norma vorbirii obisnuite, abatere ce declanseaza în cititor efecte emotionale, estetice. Teoria lui Jakobs nu poate fi însa acceptata astazi. În primul rînd, literaritatea nu mai poate fi confundata cu limbajul figurat/conotatia. Poezia actuala utilizeaza deseori un limbaj tranzitiv, lipsit de figuri, apropiat de cel al prozei. Arta cuvîntului înseamna pentru unii capacitatea de a oferi cît mai multe idei în cît mai putine cuvinte, ceea ce nu presupune neaparat existenta limbajului figurat. În al doilea rînd,definitia literaturii ca limbaj figurat nu se potriveste nici prozei. Or, pe noi ne intereseaza un criteriu comun tuturor textelor literare. În al treilea rînd, metaforele, metonimiile si alte figuri de stil pot fi întîlnite si în limbajul uzual. Si, în sfîrsit literaritatea nu poate fi definita o data pentru totdeauna si fara a se tine seama de preferintele publicului. Principiile, conventiile care acorda sau nu calitatea de literaritate a unui text se modifica o data cu trecerea timpului: “Ceea ce e fapt literar pentru o epoca, va fi un fenomen lingvistic de viata sociala pentru alta. În Evul Mediu conceptul de literatura se confunda cu cel de literatura sacra. Criteriul de apriciere era moral si nu estetic. Astazi, pentru noi si textele profane sînt literatura” (Iurii Tînianov). Pe de alta parte, fiecare dintre noi judeca textele în functie de niste norme cunoscute din scoala, din experiente lecturii, din sursele critice, astfel încît unii cercetatori ajung sa sustina ca literatura este ceea ce fiecare cititor crede ca este literatura.
Mai multi teoreticieni considera ca literaritatea consta în insolitare (ostranenie), procedeul introdus si comentat de Victor Sklovski în felul urmator: “Daca examinam legile generale ale perceptiei observam ca actiunile, odata devenite obisnuite, se tran...