Ion Barbu - Etapele creatiei poetice
Fenomenul artistic barbian s-a nascut în punctul de interferenta al Poeziei cu Matematica, de aceea poezia lui este cu mult deosebita de cea a lui Arghezi si Blaga, întrucât gradul ei de dificultate e mai mare. Mai exact spus, întelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie sa fie poezia e mai aproape de conceptia unor poeti moderni si singulari ca Mallarmé sau Valéry, decât de conceptia mai generala, impusa de romantism. Apoi nu trebuie uitat ca poetul a fost debutat de un matematician si ca modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus si în planul reprezentarilor poetice. Barbu însusi afirma: ”Ca si în geometrie, înteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, asa ca, ramânând poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei.”
Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creatia lui Ion Barbu era împartita în patru etape: parnasiana, antonpanesca, expresionista si saradista. În studiul din 1935, Introducere în poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu propune trei etape: parnasiana, baladic - orientala si ermetica . Aceasta din urma împartire a devenit clasica.
A.) Prima etapa este cea “parnasiana”, a versurilor publicate între 1919 - 1920 în “Sburatorul”. Printre ele amintim: Lava, Muntii, Copacul, Banchizele, Pentru Marile Elensenii, Panteism, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare s. a.
Scurte si riguroase ca forma - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic restrâns. Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului si ale florei , evoca zeitati mitologice sau surprinde procese de constiinta, cum ar fi solemnul legamânt al lepadarii de pacatul contemplatiei abstracte în favoarea vointei de a trai cu frenezie, într-o totala consonanta cu ritmurile vii ale naturii. Evitând poezia - confesiune, exprimarea directa a nazuintelor sufletului sau, I. Barbu le transfera unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, muntii, pamântul ceea ce indica o tendinta de a folosi simboluri ” obiective”. Peisajele , pasteluri exotice si imaginare, închid în ele elanuri si încorsetari ale fiintei umane, aspiratii patetice si încrâncenate refuzuri, ca în aceste solemne strofe din Copacul :
“Hipnotizat de - adânca si limpedea lumina
A boltilor destinse deasupra lui, ar vrea
Sa sfarâme zenitul si - ncremenit sa bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina”
sau din Banchizele:
“Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi si statatoare pustietati lichide,
Sinteze transparente , de straluciri avide,
Zbucnesc din somnorosul noian originar.”
Poezia Umanizare scoate în evidenta un conflict dramatic al fiintei umane, care, în aspiratia ei spre absolut, trebuie sa o pteze între doua principii: intelectual si senzual, între contemplatia “ apolinica” si trairea “dionisiaca”. Poezia, spune Barbu , le împaca pe amândoua într-un proces unic, într-o sinteza în care Gândirea se transfigureaza luând forme concrete de “ sunet,
linie, culoare “. Ideea devine “ muzica a formei în zbor, Euritmie”, deci intuitie a esentei lumii. Aspiratia spre cunoastere are, în prima perioada , un caracter cam abstract, de unde si, frecvent, raceala versurilor. Încercarea de concretizare se sprijina pe împrumuturi din mitologie, care lasa de obicei o impresie puternica de livresc. Recurgerea la elemente mitologice grecesti si preocuparea deosebita pentru expresie i-au facut pe unii cercetatori (E. Lovinescu) sa vorbeasca de un parnasianism al începuturilor literare ale lui I. Barbu. Dar poezia parnasiana franceza reprezentata prin Lecomte de Lisle sau Hérédia, era fundamental decorativa si antiromantica în continut neîngaduind elanuri sufletesti, pe când la Barbu , sub împietrita si recea marmura a versului, se rasucesc pasiuni violente, nelinisti si aspiratii tulburi, ceea ce denota deocamdata o structura romantica . Probabil ca aceasta este si cauza pentru care si le-a refuzat mai târziu, socotindu-le ca
“ decurg printr-un principiu poetic elementar ”. El tinde spre o alta formula poetica, departata de romantism, spre “un lirism omogen, instruind de lucrurile esentiale, delectând cu viziuni paradisiace ”, pe care a realizat-o în urmatoarele etape ale creatiei sale.
B.) Etapa a doua, baladica si orientala, indica orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum si anuntase în Umanizare. Aici pot fi integrate poeme ca: Dupa melci, Riga Crypto si lapona Enigel, Domnisoara Hus, Isarlîk, Nastratiu, Hogea la Isarlîk, publicate din a doua jumatate a lui 1921 pâna în 1925, în “Viata româneasca” si “Contimporanul”. Mai toate sunt lungi, datorita în mare masura pasajelor descriptive, consecinta imediata a preocuparii de concret; au un caracter narativ, “baladic” , pentru ca în ele “se zice” o poveste; în sfârsit evoca o lume pitore...