SZOKE OSZKÁR
















La tiganci

Particularitati ale prozei fantastice la Mircea Eliade.

I. Introducere:

„Mircea Eliade este cel mai mare om de cultura, român, din veacul al XX-lea, - impunându-se, ca nici un alt carturar, în cultura universala. A mijlocit între Apusul si Rasaritul îndepartat, între civilizatia materiala si spirit, între cultura stiintifica si mit, între profanitate si sacralitate, între modern si primitiv, între religii si credinte tribale, între marile culturi si culturile populare, a mijlocit tot timpul între noi, românii – (cu protoistoria si cultura noastra folclorica, plina de simbolisme universale) si lumea cea mare a istoriei; ne-a preluat din minoratul nostru si ne-a înscris în carti ferecate de aur + ba chiar a visat de-a lungul unei jumatati de veac – ca tara noastra însasi sa fie mijlocitoarea, pivotul, spunea el, în jurul caruia sa se petreaca întâlnirea dintre cele doua lumi extreme, rasariteana si apuseana, care vor hotarî de sensul sau nonsensul planetei albastre“ – (Constantin Noica).
Aparut înca din secolul trecut (în proza eminesciana si în unele nuvele ale lui Caragiale), fantasticul îsi are în Mircea Eliade pe „cel mai important scriitor fantastic în proza româneasca moderna” (Eugen Simion). Pe scurt, trasaturile prozei fantastice ar putea fi enumerate astfel: proza caracterizata de George Calinescu prin cuvintele Mircea Eliade este cea mai integrala si servila întrupare a gidismului în literatura noastra ; Eugen Simion – trairea autentica si spiritualizarea conflictelor ; proza cu o problematica de tip existentialist: eroi lucizi, problematici, nelinistiti, disponibili pentru toate experientele existentiale ; fantasticul este o revansa a vietii, a frumusetii ei inepuizabile (Sorin Alexandrescu), un fantastic de tip erudit, asemanator în acele privinte cu acela folosit de Ernst Jünger (Eugen Simion).Temele si motivele principale ale fantasticului lui M. Eliade ar fi miturile, relatia dintre sacru si profan, iesirea d