FLORI DE MUCIGAI – Tudor Arghezi

Conform dictionarului de estetica, urâtul s-a definit initial în opozitie cu frumosul, asa cum si grotescul se defineste în opozitie cu sublimul.
În acest context, granita dintre ,,frumos” si ,,urât” este aleatorie, pentru ca oricâte canoane ale frumusetii s-ar contura, generarea acelei senzatii de placere, specifice esteticii ,,frumosului” tine în fond de masura în care individul este miscat sufleteste, de acel ,,nivel prag” al intensitatii informatiei necesare declansarii senzatiei. Astfel, tot ceea ce nu apuca sa treaca dincolo de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, obligatoriu, o coordonata pozitiva este, cu consecventa, atribuit urâtului estetic, acesta ajungând sa se desfasoare de la faza subliminala frumosului, trecând prin normalitate si coborând spre expresia generatoare de disconfort, pâna la granita cu grotescul, si ea, la rându-i, subiectiva. Din aceasta perspectiva, a categoriilor estetice, ne va fi mai usor sa situam estetica argheziana.
Volumul Flori de mucigai este situat, prin excelenta, în zodia esteticii urâtului. Nu de stângacie poate fi acuzat Arghezi aici, în acest ciclu de poeme, ci de încrâncenare. El se vede pe sine în postura unui evanghelist, mai mare si mai chinuit decât cei biblici, dând de veste lumii ca versurile prezente: ,,Sunt stihuri fara an, /Stihuri de groaza, /De sete de apa/ Si de foame si de scrum/Stihurile de acum”.
Ispititoare în Flori de mucigai nu este doar imaginea poetului infirmizat iremediabil de propria lui râvna, ci si aluzia la tablele legii lui Moise, despre care se spune în Exod 31-18. ,,Când a isprvit Domnul de vorbit cu Moise, pe muntele Sinai, i-a dat cele doua table ale marturiei, table de piatra, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.
Urmarind conditiile teoretice de fiintare ale poeziei, putem observa ca sunt întrunite toate elementele unei poetici clasice: rima, extrem de reusita, ritmul, melodicitatea deosebita, sentimente complexe si intense communicate în