Demonstratia ca o opera studiata este doina

Folclorul romanesc, ca expresie artistica a constiintei colective a românilor, este cel mai mare tezaur de obiceiuri, credinte, legende si sentimente pastrate din negura timpurilor pâna astazi. Literatura populara poate fi ritualizata (colinde, oratii de nunta, descântece) si neritualizata (doine, cântece, basme, balade, snoave, legende).
Creatia populara lirica în versuri care, însotita de melodie, exprima gama cea mai larga de sentimente (de dor, de jale, de dragoste, de înstrainare) se numeste doina.
Poezia „Mai badita, floare dulce” a fost inclusa de Lucian Blaga în „Antologie de poezie populara”. Observam ca poezia nu are autor cunoscut, fiind o creatie anonima, opera unui om genial din popor la care au contribuit însa toti cei care au transmis-o mai departe prin viu grai (caracter oral si colectiv). Opera culeasa si publicata de L. Blaga este una dintre variantele acestei creatii, lucru care se explica prin faptul ca a circulat pe cale orala mult timp, fiind însotita de acompaniament muzical (caracter sincretic). Specific operelor populare este si faptul ca titlul „Mai badita, floare dulce” a fost dat dupa primul vers al creatiei care, de asemenea, nu este împartita în strofe.
Alte marturii care demonstreaza ca aceasta este o opera populara sunt: folosirea ritmului trohaic, a rimei împerecheate si a monorimei, a versurilor scurte (8 silabe), a unor mijloace de expresie artistica caracteristice (diminutive, epitete, limbaj simplu, enumeratii si repetitii).
„Mai badita, floare dulce” este un monolog liric al unei fete îndragostite care se adreseaza direct iubitului. Prezenta eului liric este marcata prin folosirea verbelor la persoana I singular („as gasi”, „as smulge”, „as duce”, „as rasadi”). Pronumele personal la persoana a II-a în acuzativ, ca si substantivul în vocativ „badita”, se refera la cel catre care se îndreapta sentimentul de iubire al eului liric. Specific populara este folosirea interjectiei de adresa