ION
de Liviu Rebreanu


Romanul apare în 1920.
Geneza scrierii se poate urmari dupa marturisirile lui Rebreanu însusi. Procesul creator a fost îndelungat si esenta lui consta în sudarea într-o viziune unitara a trei experiente de viata traita, distantate între ele prin ani si fara legatura cauzala de la una la alta.
Prima dintre experiente a fost uimirea pe care a simtit-o Rebreanu, într-una din primaverile tineretii sale, când iesise la rasaritul soarelui cu arma pe un colnic la vânat de porumbei a observat cum un taran, socotindu-se nevazut de nimeni a sarutat pamântul jilav de roua, cu înfocare, ca pe o iubita. Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine, fara a i se atribui o semnificatie precisa.
Cea de a doua experienta de viata autentica i-a fost transmisa scriitorului de sora sa Livia si formeaza substanta nuvelei Rusinea. Este vorba de patania unei fete bogate de la tara, Rodovica, amagita de un flacau sarac si supusa din aceasta cauza, celor mai cumplite batai de catre tatal sau. În chip evident aceste fapte, cu modificarile de rigoare se regasesc în Ion constituind esenta raporturilor dintre erou, de o parte, Ana si tatal ei, Vasile Baciu, de alta parte.
A treia experienta este constituita de impresia puternica pe care i-a lasat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la tara, Ion al Glanetasului, istet si vrednic, împovarat de greutati si deznadajduit, pentru faptul ca nu avea pamânt. Calea sintezei între aceste momente de viata, atesta în continuare Rebreanu, a fost atribuirea catre Ion al Glanetasului, cu motivele sociale si sufletesti necesare si a faptelor apartinând, în realitatea traita, autorilor celorlalti doua momente. Procesul de elaborare a romanului, trecând prin fazele manuscrise Rusinea si Zestrea, a fost îndelungat, comprimând romanul Ion, L. Rebreanu s-a gândit mai mult la o fresca a satului transilvanean din care însusi autorul s-a ridicat „ca poet al omului teluric”, dupa cum îl apreciaza G. Calinescu.
Romanul