GLOSSA
Glosa scris cu dublu -s- în italiana, germana, latina dar cu unul în franceza a însemnat procedeul de a explica de obicei printr-un singur cuvînt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvînt. De aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai pretentioasa dintre ele.
Din punct de vedere compozitional “Glossa” se compune dintr-un numar de strofe egal cu numarul versurilor din prima strofa în care se pune problematica poeziei, si ultima strofa care este o strofa concluzie si în care sînt reluate versurile primei strofe în ordine inversa. Începînd cu strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cîte un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al strofei ca o concluzie.
Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimînd adevaruri ale cunoasterii, ale moralului într-o forma poetica concentrata, sententioasa.
Este publicat pentru prima data în 1883 îngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata în 1882 dupa ce poetul o supune unor prefaceri succesive începînd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cîte noua strofe si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria desavîrsita a compozitiei.
Glossa transpune liric principii filosofice cunoscuta înca în filosofia vechilor greci sau romani, cum sînt Parmenide, Zenon, Seneca...
Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius dar motivul este prezent si în literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu, motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus în limba româna 1750 dupa un intermediar francez.
Ideea lumii de teatru si conceptul Schopenhaurian al prezentului etern se regasesc si în alte poezii Eminesciene ca Împarat si Proletar si Luceafarul. Prima strofa a poeziei este strofa tema care pune problema; într-un prezent etern viata este un cerc strîmt în care oamenii se învîrt, o zbatere fara rost pentru ca viata e dominata de egoism, minciuna, sete de putere, astfel ca singura solutie a omului superior fiind nepasarea, detasarea rece.
O succesiune de propozitii principale redau spectacolul unic si monoton al vietii în care frica si speranta nu-si au rostul. Substantivul -vreme- nearticulat exprima imaginea unei succesiuni monotone, egale a clipelor.
Începînd cu strofa a II-a fiecare vers din prima strofa este comentat. Raspunsul la chemarea si îndemnurile clipei este încercarea de a fi imposibil sceptic, singura forma de aparare omeneasca. Imaginea trecerii ireversibile a timpului dînd impresia unui proces apare în versuri ca: “multe trec pe dinainte”, “clipa ce se schimba pentru masca fericirii”.
La aceste se adauga subiectele propozitiilor exprimate prin pronume nehotarîte “toate” si pronume relative “ce” pentru a sublinia ideea de genialitate.
Îndemnul din strofa a III-a este la luciditate: “Recea cumpan-a gîndirii” trebuie sa stea dreapta pentru a discerne binele de rau, pentru a descoperi masca fericirii “ce o clipa tine poate”. Cu ajutorul mintii al inteligentei numai reusesti sa-ti dai seama de adevarul “ca toate-s vechi si noua toate”.
În strofa a patra apare ideea lumii ca teatru. Viata întinde capcane, te momeste cu lucruri zgomotoase, cu miscari înselatoare cu forme actoricesti de imprsionare “joace unul si pe patru”, “si de plînge, de se cearta”. Reactia fiintei superioare este de retragere “tu pe alaturi te strecoara”, privitor ca la teatru pentru ca numai astfel vei putea alege “ce e rau si ce e bine”.
De pe pozitia spectatorului neutru care întelege timpul ca pe un prezent etern poetul analizeaza cu o ironie de mare profunzime viata contemporana.
Odata introdus motivul lumii ca teatru prezent înca din literatura si filosofia antica hindusa, apoi în literatura medievala si preluat de Eminescu de la cugetatorul suedez, motivul va reveni si în strofa a sasea si a opta constituinduse cu regula etica a neamestecului omului superior în tumultul vietii înselatoare producatoare de suferinta.
Strofa a cincea valorifica ideea Schopenhauriana a prezentului etern idee pe care le regasim si în alte creatii.
Astfel constata poetul ca viitorul si trecutul sînt a filei doua fete. Tot ce a fost ori o sa fie în prezent le avem pe toate, dar acest prezent trebuie pastrat, meditat la zadarnicia luptei.
Viata este o succesiune de scene în esenta aceleasi “alte masti aceiasi piesa/ alte guri aceeasi gama”. De mii de ani lumea e vesela si trista amagita atît de des de spectaculul lumii, de aceea “nu spera si nu ai teama”, deci se recomanda nepasarea si detasarea.
Cu ultimul vers al strofei a sasea se deschide codul de reguli de conduita. Pe un ton satiric si sceptic se prezinta argumente convingatoare care sa determine starea de detasare, de discernere a raului de bine.
...