“Hanul Ancutei ” se evidentiaza prin complexitatea istorisirilor continute in cele noua capitole. Unul din aspectele pe care le putem remarca in aceste povestiri este gradul de implicare al naratorilor. Fiecare istorisire are ca povestitor un alt personaj ce vine in lumina focului si participa la “turnirul narativ”. Cei noua naratori sunt garantia faptului ca “Hanul Ancutei” nu va fi in totalitate nici plin de umor sau de prea multa seriozitate, melancolic sau trist, plin sau lipsit de suspans, fiecare dintre ei punandu-si amprenta pe cate un capitol. Al zecelea, cel mai important, naratorul principal,asigura continuitatea dintre istorisiri,fiind unul dintre ascultatori.
Fie ca sunt naratori personaj sau naratori martor, discursul narativ va fi intotdeauna prezent, imbinandu-se cu diegeza, predominanad fiecare in functie de povestitor; la fel putem distinge si reactia ascultatorilor tinand cont de acelasi criteriu, si anume tipul naratorului. Un alt aspect ce poate fi comentat este felul in care acestia isi aleg istorisirile, ramanand ca apoi sa fie stabilite procedeele narative de care acestia s-au folosit.De asemenea putem observa in fiecare capitol o (mai mult sau mai putin) scurta caracterizare a celui ce vine in lumina focului pentru a-si face cunoscuta intamplarea.
Cum era si de asteptat, acest volum de povestiri isi are inceputul prin prezentare timpului si spatiului. Naratorul principal, aflandu-se la han, ne ofera o privira de ansamblu asupra acestuia: “hanul acela al Ancutei nu era han-era cetate”. Mihail Sadoveanu stie cum sa pastreze interesul cititorilor, acesta fiind si unul din motivele pentru care nu pune un prea mare accent asupra descrierii hanului in acest prim capitol. Initiatorul “turnirului naratoric” este comisul Ionita. Complexitatea istorisirii este redusa fara a diminua insa din farmecul acesteia. Razesul se dovedeste a fi un narator personaj. Alegand postura de personaj principal, el are posibilitatea de a crea un discurs ca