Harap Alb
Personaj de Bildungsroman, nefantastic al basmului, fiul de crai reprezintã un bun exemplar uman, prin faptul cã defectele sale nu sunt nici mici si nici putine, iar calitãtile mai mult decât suficiente pentru a face din el un viitor bun împãrat.
La început el este decât cel de-al treilea fiu al unui crai. Nu are nume pentru cã nu are identitate. El se va individualiza mai târziu, odatã cu întâlnirea cu Spânul.
Tatãl, craiul, îl pune pe acelasi nivel cu fratii sãi, fapt ce-l întristeazã pe mezin. Sprijinul si imboldul vin însã la timp, fãcându-l sã se ambitioneze. Se dovedeste a fi milostiv, chiar dacã putin impulsiv la început - se rãsteste la cersetoare - si îi dã acesteia un ban. Sfânta (cãci era Sfânta Duminicã) îl învatã sã cearã de la tatãl sãu “calul, armele si hainele în care a fost el mire”. Caracterul vechi al acestor lucruri, sugereaza faptul cã eroul trebuie sã le “reactualizeze virtutile” (V. Lovinescu), deoarece ele se comportã ca un fel de talisman.
Este îndrãznet la vorbã, în discutia cu tatãl, iar acesta din urmã îi permite sã plece, dãndu-i (într-un mod simbolic) ceea ce el ceruse. De asemenea îl povatuieste sã se fereascã de omul Spân si de omul Ros.
Acum, fiul de crai este nevinovat, nestiutor, necunoscând patima si pãcatul, pentru cã nu cunostea rãul, reprezentat prin Spân.
Un alt gest de impulsivitate este acela în care loveste calul slãbãnog ce se repezise la jãratic. Însã acesta se va transforma într-un bun pedagog pentru fecior. Vasile Lovinescu spune cã zborul calului are un sens religios, realizând o “cruce cosmicã”. Se poate spune ca el are doua “viteze” : ca vântul si ca gândul.
La pod, tatãl, îmbrãcat în urs, îi iese în cale încercãnd sã-l sperie. Dar feciorul se nãpusteste asupra lui, fãrã fricã, dovedindu-si curajul în luptã. Aici el se desparte de familie, de protectia oferitã de tatãl sãu, si de lipsa de evenimente, podul fiind considerat un simbol al trecerii între doua lumi.
Dã ascultare vorbelor tatãlui sãu si încearcã sã se fereascã de pericole. Însa le ignorã când întalneste Spânul, si când acesta din urmã reuseste sã-l impresioneze prin vorbe si laude. Se lasã pãcãlit si intrã în fântânã. Acum este momentul în care ajunge robul propriilor sale pãcate, prin “întovãrãsirea” cu rãul. Este botezat Harap Alb. Harap este forma popularã a cuvântului “arab”. Sensul popular este însã acela de “negru”. Tot acum se fixeazã si intervalul de timp al slujirii: “…si atâta vreme sã ai a mã sluji, pãnã când îi muri si îi învie.”
De-a lungul drumului sãu feciorul este supus la douã morti, ambele cauzate de Spân. Prima când îi este eliminatã vechea identitate profanã (episodul fântânii), dându-i-se numele de Harap Alb, iar a doua o moarte la propriu, când îi este retezat capul. Aceste morti ale lui Harap Alb pot fi privite ca ritualuri de purificare ti initiere, pentru cã numai asa el se poate elibera de robie.
Pe tot parcursul cãlãtoriei sale el este supus la probe, care sunt, la rândul lor, tot ritualuri de initiere, prin care feciorul trece treptat de la profan la sacru. Drumul sãu nu este unul fizic, ci spiritual, de continuã perfectionare, dar si ireversibil: “Si cine apucã a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rãmânea pânã la moarte.”
Prima probã este aducerea salãtilor din Grãdina Ursului. Se dovedeste a fi prudent si slab de înger, descuranjâdu-se încã de pe acum. El nu are puteri supranaturale, iar încercarea pare a fi imposibilã. Cu ajutorul Sfintei si al blãnii de urs, el o îndeplineste însã. A doua probã, la care se descurajeazã de asemenea, constã în aducerea pietrelor cerbului. Ajutat de aceeasi Sfânta îndeplineste si acestã misiune. Vânarea cerbului face trecerea de la viata la moarte, de la profan la sacru, de la conditia obisnuitã la suveranitate cum afirmã Eliade. Groapa este un spatiu regenarator pentru Harap Alb.
Dobândirea cunostintelor si a experientiei este, în definitiv, tot “vina” Spânului. Rãul are o funtie moralã, pentru cã prin el feciorul cunoaste lumea.
Natura sa nobilã face din el un om de cuvãnt, tinându-si promisiunea facutã. Însã el stie cã identitatea de Harap Alb este una falsã, pentru cã este constrãns sã joace rolul slugii
Încã o datã îsi dovedeste milostenia fatã de furnici si albine, dar si fatã de monstrii pe care îi întalneste si pe care-i câstigã ca aliati. Acestia au un rol foarte important, deoarece îl ajutã pe fecior în momente cruciale, câstigând bãtãliile pentru el. Astfel, singurul merit al feciorului este sinceritatea prieteniei lui si însusirea moralã ce compenseazã alte defecte. Totusi, când se desparte de monstrii, se aratã rece: “Harap Alb le multãmeste, s-apoi pleacã linistit.”
Mezinul este personajul care suferã cel mai mult. Vorbele calului dau o explicatie la aceasta:
“Ce gândesti? Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume câteodatã, pentru cã fac pe oameni sã prindã la minte… […] Vorba ceea: