INCOMPATIBILITATEA DINTRE FATA DE
ÎMPARAT(CATALINA) SI HYPERION



Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) pentru folclorul national a fost profunda si constanta, poetul simtindu-si radacinile spirituale adânc înfipte în sufletul neamului românesc, dupa cum marturisea el însusi într-o însemnare facuta pe marginea unui manuscris : „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe un nor de aur din marea de amar”. Eminescu a fost fascinat de creatiile populare, culegând doine, legende si basme care l-au inspirat si i-au influentat întreaga creatie. Basmele culese au fost prelucrate si versificate, uneori modificate atât în continut, cât si în semnificatii, adaptându-le universului sau poetic. Din culegerea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzând si basme populare românesti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de „Fata din gradina de aur” si de „Fecioara fara corp”, pe care le-a versificat si le-a înnobilat cu idei filozofice în doua poeme de referinta : „Luceafarul” si „Miron si frumoasa fara corp”.
În esenta, povestea de dragoste din „Luceafarul”, - subliniata prin alchimia simbolizarii în registru liric – îsi configureaza identitatea si-si tensioneaza liniile de forta tocmai prin intermediul invocatiei. Fiecare dintre eroi, cu exceptia Demiurgului, se dezvaluie prin aceasta, iar faptuirile lor sunt aproape integral determinate de natura raspunsului la chemare.
Cu o exceptionala cunoastere a sufletului uman si cu o subtilitate în stare sa converteasca limpezimea în ermetic, Eminescu îsi construieste poemul pe doua planuri de relationare carora apare tensiunea lirica si în acelasi timp dialectica semnificatiilor. Este vorba de planul realitatii si de cel al scenografiei onirice. Intersectarea lor are drept rezultat, între altele, receptarea Catalinei ca punct geometric de structurii poetice (atât Hyperion cât si Catalina sunt smulsi de pe orbitele lor prin puterea de atractie a prea frumoasei fete; ident