Atât Marin Preda cât si Liviu Rebreanu sunt cunoscuti în lumea întreaga prin operele lor, însa prin aceste doua mari capodopere (cum au fost numite de critici literari) au ajutat literatura româna sa faca un pas în dezvoltarea ei.
Este prima capodopera în creatia lui Liviu Rebreanu si un punct de referinta în evolutia romanului românesc. Eugen Lovinescu considera romanul o adevarata revolutie fata de: lirismul samanatorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanista. Elita criticii literare a vazut în acest roman o capodopera de rascruce în reflectarea satului si a taranului român. Într-adevar, romanul aduce o imagine noua, autentica, obiectiva asupra realitatii rurale, respingând orice intentie de idilizare, de înfrumusetare. Pe când debutul extraordinar al lui Marin Preda ("Întâlnirea din pamânturi" -1948) nu l-a impus, pe cat era de asteptat, ca prozator, poate si din prejudecata ca un volum de nuvele nu poate consacra un mare scriitor. Abia aparitia "Morometilor" (vol. I 1955) a atras atentia asupra dimensiunii talentului sau si a noutatilor pe care o reprezenta formula sa epica. Romanul a fost întâmpinat favorabil si nici mai târziu interesul criticii nu a scazut. S-a pronuntat destul de repede cuvântul "capodopera" si de aici înainte toate scrierile prozatorului au avut de înfruntat comparatia cu acest model. Când in 1967, dupa o lunga gestatie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelasi entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in constiinta publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, "Morometii" II este in unele aspecte mai dens, mai profund decât primul, insa puterea prejudecatii e mare. La acest punct si spiritele critice care s-au obisnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeasi tipologie vazuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parti formeaza totusi o unitate, ele se sustin si se lumineaza reciproc, impunând o tipologie necunoscuta pana la Marin Preda in proza româneasca. Întâiul volum este in întregime concentrat asupra unui singur personaj, intriga desfasurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa gândeasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizeaza. Spatiul este întins, viata nu-i tulburata de întâmplari care sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta.
Cele doua romane pornesc de la fapte reale petrecute pe fundalul mediului rural daca în romanul Ion Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. În articolul Marturisiri romancierul vorbeste amanuntit despre geneza romanului sau.
În primul rând romancierul marturiseste ca a fost impresionat de o scena surprinsa la hotarul satului Prislop, când un taran s-a aplecat si a sarutat pamântul ca pe o ibovnica. Scena i s-a întiparit în minte, l-a uimit, l-a obsedat si a fost fixata în desfasurarea epica a romanului.
Liviu Rebreanu a retinut o întâmplare petrecuta în sat: un taran întarit si-a batut unica fiica, Rodovica, pentru ca a gresit cu cel mai becisnic flacau din sat. Daca fata ar fi gresit cu un baiat înstarit, taranul ar fi gasit mijlocul sa împace lucrurile. Asa însa rusinea lui era mai amara pentru ca trebuia sa se încrusceasca, fruntas, cu pleaba satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau, care nu iubea pamântul. Întâmplarea Rodovicai va constitui pentru început subiectul nuvelei Rusinea.
Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorba cu un flacau din vecini, voinic, harnic, dar foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Din discutiile cu acest flacau se simtea o dragoste pentru pamânt aproape bolnaviceasca. Pronunta cuvântul pamânt cu atâta sete, cu atâta lacomie si pasiune, parca ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata.
Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îsi propune sa reprezinte prin Ion al Glanetasului pasiunea organica a taranului român pentru pamântul pe care s-a nascut, pe care traieste si moare. Ion este un roman realist de observatie sociala. Romanul are o structura complexa: urmarind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu traditiile si obicieiurile sale. Înca din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul constructiei sferice: romanul începe si se sfârseste cu aceeasi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelasi timp drumul de la realitatea vietii la fictiunea operei artistice; aceeasi omagine de la sfâsitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concreta: Din soseaua ce vine de la Cârlibaba, întovarasind Somesul când în dreapta, când în stânga, pâna la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul batrân de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga s...