Liviu Rebreanu:
ION – comentariu literar
Caracterizarea lui Ion
Generalitati:
Este prima capodopera în creatia lui Liviu Rebreanu si un punct de referinta în evolutia romanului românesc. Eugen Lovinescu considera romanul o adevarata revolutie fata de: lirismul samanatorist, eticismul ardelean, atitudinea poporanista. Elita criticii literare a vazut în acest roman o capodopera de rascruce în reflectarea satului si a taranului român. Într-adevar, romanul aduce o imagine noua, autentica, obiectiva asupra realitatii rurale, respingând orice intentie de idilizare, de înfrumusetare.
Geneza:
Liviu Rebreanu a pornit în scrierea acestui roman de la fapte reale, pe care le-a transfigurat în opera sa. În articolul Marturisiri romancierul vorbeste amanuntit despre geneza romanului sau.
În primul rând romancierul marturiseste ca a fost impresionat de o scena surprinsa la hotarul satului Prislop, când un taran s-a aplecat si a sarutat pamântul ca pe o ibovnica. Scena i s-a întiparit în minte, l-a uimit, l-a obsedat si a fost fixata în desfasurarea epica a romanului.
Liviu Rebreanu a retinut o întâmplare petrecuta în sat: un taran întarit si-a batut unica fiica, Rodovica, pentru ca a gresit cu cel mai becisnic flacau din sat. Daca fata ar fi gresit cu un baiat înstarit, taranul ar fi gasit mijlocul sa împace lucrurile. Asa însa rusinea lui era mai amara pentru ca trebuia sa se încrusceasca, fruntas, cu pleaba satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau, care nu iubea pamântul. Întâmplarea Rodovicai va constitui pentru început subiectul nuvelei Rusinea.
Tot în zilele respective Liviu Rebreanu a stat de vorba cu un flacau din vecini, voinic, harnic, dar foarte sarac, Ion Pop al Glanetasului. Din discutiile cu acest flacau se simtea o dragoste pentru pamânt aproape bolnaviceasca. Pronunta cuvântul pamânt cu atâta sete, cu atâta lacomie si pasiune, parca ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata.
Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îsi propune sa reprezinte prin Ion al Glanetasului pasiunea organica a taranului român pentru pamântul pe care s-a nascut, pe care traieste si moare.
Ion este un roman realist de observatie sociala. Romanul are o structura complexa: urmarind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu traditiile si obicieiurile sale. Înca din acest roman Liviu Rebreanu este adeptul constructiei sferice: romanul începe si se sfârseste cu aceeasi imagine. Drumul care duce spre Pripas este în acelasi timp drumul de la realitatea vietii la fictiunea operei artistice; aceeasi omagine de la sfâsitul romanului ne readuce din lumea romanului în realitatea concreta: Din soseaua ce vine de la Cârlibaba, întovarasind Somesul când în dreapta, când în stânga, pâna la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul batrân de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde în cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bârgaului. […]
Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde în soseaua cea mare si fara început …
Structura romanului este complexa, autorul urmarind destinul unui personaj proiectat pe fundalul satului ardelean cu traditiile, obiceiurile sale specifice.
Monografia satului ardelean:
Se constituie treptat din prezentarea satului si a taranilor, a problemelor, care-i framânta îndeosebi problema pamântului; prezentarea obiceiurilor si a traditiilor legate de momentele fundamentale ale vietii: nasterea, nunta, înmormântarea; prezentarea vietii intelectualitatii ardelene si a problemei nationale. Nu întâmplator romanul începe cu descrierea horei, scena antologica prin care autorul realizeaza mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei, somesana, si introducerea treptata a personajelor si sugerarea viitoarelor conflicte. Obiectivul romancierului înregistreaza pe rând lautarii, care cânta sub sopron, ritmul îndracit al somesanei, gesturile flacailor, care îsi ciocnesc cizmele: Zecile de perechi bat Somesana cu atâta pasiune, ca potcoavele flacailor scapara scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învaltoreste, se aseaza în starturi groase pe fetele brazdate de sudoare, luminate de oboseala si de multumire. Cu cât Briceag iuteste cântecul, cu atât flacaii se îndârjesc, îsi înfloresc jocul, trec fetele pe subt mâna, le dau drumul sa se învârteasca singure, topaie pe loc ridicând talpile, îsi ciocnesc zgomotos calcâiele, îsi pleznesc tureacii cizmelor cu palmele nadusite…
În continuare obiectivul romancierului înregistreaza grupul fetelor nepoftite la joc, al babelor care-si admira odraslele si al copiilor, care pândesc poalele fetelor....