Tema”Viata si activitatea a lui Ion Neculce”
A elaborat :Vizitiu Sveatoslav .
Aprobat : Postolache Tatiana .
Ultim mare cronicar al Moldovei, Neculce (1672-1745) continua scrierile lui Miron Costin ducând evenimentele pânã în anul 1743. Caracterizat de George Ivascu drept un "ins malitios, vindicativ, subiectiv, bârfitor si pamfletar" (cf. Crãciun, Gh., Istoria didacticã a literaturii române, Ed. Magister/ Aula, Bucuresti, 1997, p.65), cronicarul moldovean îsi alcãtuieste scrierea într-un stil unic încãrcat de "complexitatea pamfletarã fãcutã din ciudã si vaiete, din colorare si încãrcãturã..." (cf. Cãlinescu, Istoria literaturii române de la origini..., Bucuresti, Ed. Minerva, 1982, p.25, preluat de Crãciun, op. cit., p. 65); dornic sã-si completeze informatia si sã ofere "cetitorului" cele mai potrivite instrumente de întelegere corectã a textului, dar si sã completeze cronicile înaintasilor, Neculce are fericita inspiratie sã aseze în fruntea Letopisetului cele 42 de legende, numite "O sama de cuvinte", o istorie folclorica paralelã a Moldovei, pe care Miron Costin refuzase sã o accepte, probabil din cauza lui Simion Dascãlul, cel aspru criticat în De neamul moldovenilor; ale cãrei componente si/sau personaje trebuie sã rãmânã vii în mintea contemporanilor, asa cum s-au înrãdãcinat în memoria colectivã.
Desi istorioarele sunt legende însusi Neculce îsi avertizeazã, grijuliu, cititorii: "Cãci cine le va ceti si le va crede, bine va fi, iarã cine nu le va crede, iarã va fi bine..." – asezate, adeseori, în structuri imaginare - ele par autentice fiindcã poarta aburul vremii secolelor XIV-XVIII; mai mult, din dorinta de a certifica veridicitatea informatiei oferite cititorului, Neculce face dese trimiteri paremiologice ilustrând legendele cu proverbe, zicãtori si parabole vii în vreme.
Evenimentele nu sunt prezentate sec, cu detasare, fiindcã cronicarul, fire colericã, probabil, se implica cu ardoare în tot ce povesteste si-si doreste cititorul pãrtas la derularea actiunii – formula "iubite cetitorule" revine insistent în Letopiset marcând nevoia de comunicare a autorului. Personajele lui Neculce sunt extrem de vii, cu trãiri umane adeseori contradictorii, indiferent de rangul pe care îl poarta; mai mult, ele sunt coborâte la dimensiunea actelor lor, oamenii putând fi curajosi sau lasi, buni sau rãi, demni sau vrednici de dispret, dupã cum le sunt si faptele. Întreaga istorie a lui Neculce se transforma, astfel, dintr-o însiruire de evenimente intr-o galerie de portrete, de caractere umane prezentate "cu virtutile si lipsurile lor particulare, dar esentiale" (cf. Chitimia, I. C., Probleme de baza ale literaturii române vechi, Bucuresti, Ed. Academiei R. S. R., 1972, p. 322); se poate vorbi de un soi de caracterologie axatã pe virtutile umane, ceea ce ni-l dezvãluie pe Neculce ca fiind mai putin un istoric al vremurilor vechi, ci, mai degrabã, un clasic al artei literare.
Sub acest aspect se cuvine fãcutã o analiza mai detaliata.
Abordarea în sincronie a textului cronicarului este, fãrã îndoialã, anevoioasa, desi pare mai aproape de un demers lingvistic onest – lipsesc, însã, structurile referentiale la care sã ne raportam si cu care sã operãm; cu toate acestea, avem credinta cã, prin creatia sa, Neculce este nu doar un precursor al lui Creangã sau Sadoveanu , ci si un creator de teorie literara în structuri epice, motiv pentru care consideram cã putem aborda textul cronicarului utilizând, diacronic, mijloacele actuale de analizã.
Din punctul de vedere al expresiei , Neculce este un purtãtor de sentimente si atitudini, el nesfiindu-se sã-si judece personajele, pe care le simte vii sau le cunoaste, cu umor sau cu satirã, pe limba cititorului, fãrã nici un efort. Este evident cã autorul scrie asa cum vorbeste, intr-o limba vie, construind imagini care se identificã cu normalul cotidian, intr-o succesiune aproape sincronã cu actiunea prezentatã; probabil cã, la vremea lui, Neculce era un scriitor harnic, rapid si bine deprins cu mestesugul slovelor care trebuiau asternute pe hârtie cu viteza înfiripãrii amintirilor. Cu toate acestea, existã autori care contesta ideea ca Neculce ar fi scris Letopisetul, afirmând cã textul ar fi fost dictat. (cf. Rotaru, Ion, Istoria literaturii române, vol. I, Ed...., p....) Aceasta nu înseamnã, însã, ca lipseste exercitiul unor constructii lexicale îndrãznete ("pace sulimenita" intre Cantemiresti si Brâncoveanu, "cãmesa de ghiatã" a lui Constantin Duca sau enumeratia din debutul povestirii despre Nicolae Milescu spãtarul) pe care cu greu le poti extrage din contextul care le cuprinde, ceea ce face din Neculce un mare maestru al constructiilor sintactice complexe.
Predicatele asezate în vecinãtatea personajelor importante pãstreazã pluralul epocii ca marca posibila a consideratiei fatã de acestea, în timp...