ION ROTARU despre
MARIN PREDA
Dupa cum s-a mai spus, în romanul Morometii, în primul volum mai lent - pentru ca “timpul era foarte rabdator” – în al doilea mai dinamic – pentru ca “timpul nu mai avea rabdare” - Marin Preda realizeaza o monografie literara a satului din Câmpia Dunarii , considerat în doua momente istorice hotarâtoare : în anii imediat premergatori celui de-al doilea razboi mondial si anii transformarii socialiste a agriculturii . Din multilateralitatea de aspecte oglindite în roman ne propunem sa desprindem chipul cum scriitorul vede scoala din mediul rural în timpul copilariei sale . Pentru aceasta ne vom opri analitic asupra ultimelor doua capitole din cea de-a doua parte a primului volum., unde se nareaza serbarea de sfârsit de an , de la scoala din Silnistea – Gumesti.
Principalele secvente ale textului ales sunt în numar de trei : discursurile succesive ale celor doi dascali , directorul Toderici si învatatorul Nita Teodorescu , urmate de episodul premierii scolarilor care aduce în prim plan pe elevul Moromete Niculaie si , din nou , pe tatal sau, eroul principal al cartii .
Ca în aproape tot ce a scris Marin Preda, personajele se realizeaza prin comportament , prin modul lor de a vorbi si gesticula, comentariul prozatorului limitându-se la strictul necesar . Toderici , directorul scolii , întruchipeaza suficienta semidoctismul , îngâmfarea si mai ales prostia agresiva , caracteristice unei parti dintre intelectualii rurali din perioada antebelica, deveniti pe atunci unelte ale guvernarii . Proptindu-se grosolan cu pumnii în catedra , el se adreseaza cu un oficial “Domnilor!” , cu glas tare , repetat abuziv si “nepoliticos, uitând ca în fata sa , pe scaune , se aflau si doamne” ( ultima remarca este un mod ironic specific de observatie a lui Marin Preda , data fiind componenta adunarii ). Metoda folosita de prozator în descrierea cuvântarii directorului este sarja caricaturala. Toderici e o specie de Farfuridi sau Catavencu rural , însa deloc obisnuit cu vorbirea de la tribuna . Sablonul – de felul arhibanalului “ ai carte ai parte “ – e de rigoare si în cazul lui , însa în contexte mai grosolane si mai triviale , debitate badaraneste , cu oarecare ifose. Are si el obsesia ramânerii în urma a românilor fata de straini , ceva din faimoasa lozinca “sa avem si noi falitii nostri !” . Fiind si comandant la ”premilitara”, unde tinerii tarani învatau deocamdata sa mânuiasca pusti de lemn , Toderici aparuse pe scena în uniforma lui de ofiter de rezerva , cu totul nepotrivita împrejurarii, impunatoare de autoritate credea el. Ca atare insul este atins de mentalitatea militarista fascizanta a vremii si tânjeste grotesc dupa niscaiva colonii ce s-ar fi cuvenit si României, spre a se bucura de buna stare economica a francezilor si englezilor si a avea, în consecinta, o scoala ca lumea. Agresivitatea care-i este caracteristica si la care se adauga neobisnuinta cu ideile cât de cât elevate, îl fac însa sa se exprime într-un galimatias rebarbativ* si comic la culme, amestecând în discurs autohtonisme cu totul neparlamentare : câte un “pai”, “da-mi si mie ici”, “fir-ar al dracului”, “uita-te ici”, “ala”, “aia”, “mai breji”, “batuti în cap”, “prosti de dati în gauri”, “la mama dracului” etc. Se vede de departe (si celelalte aparitii ale personajului o confirma), ca oratorul este obisnuit sa înjure la tot pasul, ceea ce , pe scena fiind, nu i se întâmpla totusi, dintr-o minima decenta.
Galimatias rebarbativ* ( fr. galimatias = text confuz,neinteligibil si fr. rébarbatif =cuvânt neintegrabil într-o limba).
Din contra, cuvântarea învatatorului Nita Teodorescu – care pentru Marin Preda este un fel de “Domnu’ Trandafir” – este plina de bun simt. El se adreseaza cu un mai potrivit “Oameni buni !” si se arata cu totul întelegator fata de nevoile obstei. Toderici ameninta, la sfârsit cu amenzile , pe cei care nu vor vrea sa-si trimita copii la scoala. Teodorescu (numele personajelor sunt alese intntionat : primul sugereaza inconstienta si obraznicie, al doilea seriozitate si demnitatea ) cauta sa convinga oamenii sa-si dea copii la scoala , aratându-le unle avantaje ale stiintei de carte , cum ar fi posibilitatea urmarii unor scoli de ucenici meseriasi . Tonul lui e usor sfatos , dezaprobarea antevorbitorului e facuta cu eleganta si abia se poate observa printre siruri:
“ – Oameni buni ! Domnul director a spus la început ca e cel mai prost ala care nu-si da copilul la scoala : Dar eu stiu ca nu sunt decât oameni care au cu ce sa îsi dea copii la scoala si oameni care nu au cu ce , nu pot sa-i dea , ca au nevoie de ei, n-au cu ce sa-i încalte si sa-i îmbrace, cu ce le lua carti ….”
Se întelege , din punctul de vedere al cititorului romanului – nu si al ascultatorului – discursul lui Teodorescu este mai putin atragator decât al directorului . Spre a-l face mai viu , ...