ION
de Liviu Rebreanu
(prezentare generala)
Fiu al satului românesc transilvanean, cu o intuitie artistica de exceptie, Liviu Rebreanu a înteles ca problema pamântului era însasi problema vietii românesti, „a existentei poporului românesc”, cum marturiseste însusi scriitorul. Scriitorul „a grefat psihologia romanului universal pe structurile morale traditionale caracteristice primelor decenii ale secolului nostru: drama taraneasca si asuprirea nationala” (V. Râpeanu).
Problematica rurala o gasim initial în nuvela Rusinea, cu o intriga simpla, în care eroina, Rodovica, este victima a iubirii, si apoi, o prima varianta a romanului Ion prin Zestrea.
Romanul Ion, în forma sa definitiva, a aparut în 1920, fiind un remarcabil succes, fundamentând formula romanului social modern, obiectiv si realist.
Cu o structura bine echilibrata, în doua parti, intitulate sugestiv Glasul pamântului si Glasul iubirii, romanul cuprinde în albia lui viata satului transilvanean înainte de razboi. În prim plan se afla viata tânarului taran Ion Pop al Glanetasului si, paralel, interferându-se, viata familiei învatatorului Zaharia Herdelea.
Romanul începe cu descrierea drumului care duce spre satul Pripas „pitit într-o scântitura de coline” si se încheie rotund cu satul „râmas înapoi acelasi”. Sugerând astfel curgerea eterna si impasibila a vietii.
Subiectul are o intriga simpla si banala. Ion Pop al Glanetasului doreste pamântul cu o patima ce-i mistuie fiinta.
Saracind din ce în ce, caci tatal sau, „sarac iasca si lenevitor de n-avea pereche”, a mâncat repede zestrea Zenobiei, fiindca toate crâsmele le batea, cât e Armadia de mare.
Iubea pamântul de mic copil. A crescut râvnind si pizmuind pe cei bogati, dorind cu orice pret sa aiba pamânt mult, prin care vedea asigurarea si împlinirea lui umana.
În acest scop o seduce pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, „bocotanul” satului, desi era urâta si n-o iubea. Urmarindu-si cu viclenie si tenacitate scopul, Ion intra în posesia pamânturilor la care jinduise cu lacomie. Dar iubirea ascunsa pentru Florica cea frumoasa si saraca, nu-i da pace.
Tratata inuman de catre Ion si de tatal ei, Ana îsi curma viata. Romanul este, din acest punct de vedere, o drama a casniciei taranesti în lupta pentru pamânt. Copilul ramas se îmbolnaveste si moare, spre disperarea lui Ion, care vede în el garantia pastrarii pamânturilor lui Vasile Baciu.
Ca un destin implacabil, Ion este ucis de catre George Bulbuc, barbatul Floricai, fiind astfel pedepsit pentru faptele sale nelegiuite.
Apreciat constant drept o mare constructie epica, o „epopee a taranului român”, Ion este romanul unui destin individual, asa cum însusi autorul precizeaza.
În centrul romanului sta figura lui Ion, monumental si simbolic prin tragismul sau, consumându-se între iubire si patima pentru pamânt.
Conturat obiectiv si realist, într-o maniera moderna, sugestiile naturaliste se atenueaza.
Opiniile cu privire la acest personaj au fost diverse.
Eugen Lovinescu vedea în Ion „expresia instinctului de stapânire a pamântului în slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica strânsa, o vointa imensa.”
George Calinescu considera ca „viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse, i-a determinat actiunile”.
Destinul lui Ion este strâns legat de viata satului din primele decenii ale secolului al XX-lea, a carui existenta o surprinde realist, structurat si diferentiat social, în conditii specifice pentru românii din Transilvania.
Sunt prezente aspecte ale asupririi nationale, simtita mai ales de intelectualii satului, în raport cu autoritatile de stat ale stapânirii austro-ungare.
Romanul începe si se sfârseste semnificativ cu unul din momentele importante din viata satului: hora duminicala, pe ulita din dos, la Todosia, vaduva lui Maxim Oprea (tehnica circulara).
O anumita ierarhie sociala este vizibila dupa locul unde stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul sta cu batrânii fruntasi, apasa vorbele, le însoteste cu gesturi hotarâte; barbatii scot palariile la apropierea preotului Belciug si a familiei Herdelea, învatatorul satului. Primarul si frunatasii satului ies la poarta întru întâmpinarea „domnilor”. Pe laturi, „ca un câine la usa bucatariei, trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, sfiindu-se sa se vâre între bogatasi!”.
Scriitorul prezinta evenimentele traditionale care alcatuiesc monografia vietii satului ardelean: nunti, botezuri, târnosiri de biserici, înmormântari, slujbe religioase duminicale s.a.
Pe celalalt plan se desfasoara existenta familiilor de carturari, care se pastreaza oarecum izolata, din „orgoliu de casta”.
Între aceste planuri se zbuciuma o lume. Scriitoru...