Poezia… iubirea lui Nichita Stanescu

motto: “El incepe cu sine si sfarseste cu sine”

Opera lui Nichita Stanescu este greu de incadrat cu strictete intr-un curent, intr-o miscare literara, caci originalitatea o singularizeaza puternic in cadrul creatiilor romanesti sau chiar al celor universale. Aceasta il desparte de suprarealisti si de futuristi, facandu-l un poet modern al spiritului epopeic si al mitologiei eului originar. Nichita Stanescu afirmase intr-un eseu de tinerete: “clasicul vede idei, romanticul sentimente” - “modernul vede deodata ideile si sentimentele, dar le vede cu cuvintele”, iar “Cuvintele sunt sufletul omului; de aceea cu cat ele sunt mai bine exprimate, mai adevarate, mai cinstite, mai visatoare, cuvintele sunt materialul principal al poetului.”
Pentru antici, poezia era “o aventura a spiritului care cauta, ea ne instruieste si ne comunica o cunoastere” (Aristotel). Pentru Stanescu... “poezia este o lacrima care plange cu ochi”. Criticul Eugen Simion defineste poezia lui Nichita Stanescu drept “poezia poeziei”. Stanescu însusi afirma: “poezia nu este numai arta, este însasi viata, însusi sufletul vietii”.
Prima iubire a lui Nichita Hristea N. Stanescu a fost o fetita de 11 ani, numita Alice, pe care indragostitul, in varsta de doar 5 ani, o alinta Sissy.
Ca elev, “era zilnic vazut prin curtea liceului sau pe strada cu o fata care-l urma ca o umbra.[...] Din adolescentul voluminos iese, curand, un tanar cu trupul subtire ca un lujer, cu ochii melancolici, parsivi, intrat numaidecat (la 19 ani) sub jugul familiei.” Casatoria cu Magdalena Petrescu, iubirea sa adolescentina, se dovedeste a fi un gest romantic, fara suport real, deoarece tinerii se despart dupa doar un an de casnicie.
Inca de la primul volum de versuri, “Sensul iubirii”(1960), Nichita Stanescu renunta la poezia evenimentului, dominanta in deceniul abia incheiat, si opteaza pentru o poezie degajata de epic, anecdotic, imbogatita cu un limbaj original