Iubirea si dragostea in poezia lui Eminescu


Considerat de Titu Maiorescu în studiul „Directia noua în poezia si proza româna”, „un poet în toata puterea cuvântului”, Mihai Eminescu este cel mai important poet romantic romantic al nostru. De numele sau se leaga prima mare revolutionare a limbajului din literatura româna. Opera lui Mihai Eminescu este vasta si apreciata atât pe plan national, cât si pe plan international, fiind considerat unul dintre putinii poeti universali.
Poezia lui Eminescu, de fapt întrega lui opera se încadreaza în romantism, Eminescu fiind considerat ultimul mare romantic european, încheind astfel, romantismul universal. Caracteristici ale romantismului prezente si în opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie, inspiratia din folclor si din trecutul istoric, construirea eroilor exceptionali, ironia satirica, originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura si iubirea, toate având ca filon folclorul. Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii îsi are rezervat un loc special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si perfectiune. Aceste doua mari teme sunt nelipsite în operele lui Eminescu, împletindu-se si definind de fapt semnificatii, sentimente, senzatii, exprimarea eului liric...
Tema iubirii si a naturii apare înca de la prima poezie publicata de Mihai Eminescu, „De-as avea...” în revista „Familia”. Evolutia acestor doua teme se împarte în doua perioade ale operei lui Eminescu, etape definite de Garabet Ibraileanu într-una din lucrarile lui critice îndreptate de aceasta data asupra operei marelui poet. În prima etapa, Eminescu cânta iubirea împartatita, poeziile scrise în aceasta perioada au o structura asemanatoare si urmeaza un adevarat scenariu (momente tandre, motivul visului etc) - “sentimentul iubirii în faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii. [...] natura e întotdeauna în functie de sentiment, si foarte adesea expresia stari