Elemente moderne si traditionale în romanul Ion
Romanul romanesc intra în faza moderna prin trei romancieri ai perioadei interbelice: Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu si Camil Petrescu. Romanul înlocuieste ca dominanta epica, povestirea si nuvela cultivate în primele decenii ale secolului al XX-lea, când literatura româna avea povestitori, dar nu romancieri.
Incontestabli monumental, romanul Ion, aparut în 1920, este rezultatul unui îndelungat proces de elaborare. Ion este o creatie epica care sondeaza ochiul avizat al scriitorului, un roman-fresca apartinând precumpanitor curentului realist, cu evidente semne ale clasicismului si naturalismului.
Tema operei o constituie lupta taranului român pentru pamânt. Mesajul romanului are o mare încarcatura de valori etice, dominanta diind ideea ca dorinta de pamînt duce inevitabil la dezintegrarea morala a individului, in conditiile depasirii limitelor normalului.
Puternic individualizat, Ion al Glanetasului din Armadia traieste cu o viata proprie de o intensitate fara precedent în romanul românesc, dar se vadeste, prin sentimentul sau de apriga iubire posesiva a pamântului, valabil universal. El începe a se diferentia, îmbogatindu-si valentele sufletesti prin fatalitatea amorului care îl duce somnambulic spre moarte, sub loviturile de sapa ale rivalului sau, George al lui Vasile Baciu.
Lumea noua a creatiei lui Liviu Rebreanu se cristalizeaza sub puterea pasiunii. Hora care deschide romanul Ion ne introduce,de la început, într-un climat torid, de o comprimata electricitate. Tacerea stranie, zapuseala sufocanta, aparenta letargie se rezolva in izbucnirea frenetica a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului si nu are astâmpar de patima care clocoteste în jur, asmutita mereu de cei trei lautari, tocmiti sa-si “rupa arcusurile”, sa mai spuna o data cântecul ce “salta aprig, tnfocat”. Hristosul de tinichea ruginita zace departe de gândurile celor prinsi în vârtejul patimii dogorâtoare. Tropotul jucatorilor bate cu putere ritmurile Somesanei si nu vrea cu nici un chip sa se potoleasca. Tiganul s-a oprit sa-si mai traga sufletul, dar flacaii se reped la el, amenintator. Câtiva pasi mai departe, fetele nepoftite la joc, râzând silit; printre ele se rataceste si câte o nevasta tânara. Copiii se lasa la pamânt sa contemple picioarele dezgolite ale dansatoarelor. Ion o strânge pe Ana, cerându-i aprins “sa vie”, stie ea... O zareste pe Florica si ca sa si-o alunge din minte, din simturi, fiindca asa trebuie, trage din sticla cu rachiu. Anei îi sopteste cuvinte pasionale, însa puterea din care cresc acestea nu e a dragostei adevarate, caci se vede bine de pe acum ca el nu o vrea pe Ana, vrea pamânturile lui Vasile Baciu, pe când ea tremura de emotia iubirii. O strânge în brate, dar salutul neasteptat, batjocoritor al lui Ilie Onu: “Noroc, noroc, Ioane”, vine ca o dezvaluire rece.
Duminica, de la amvon, popa Belciug îl ameninta pe Ion cu mânia lui Dumnezeu:
“Dojana preotului îl sfichiuia ca un bici fe foc. Numai ticalosii sunt astfel loviti în fata lumii întregi. Dar el de ce e ticalos? Pentru ca el nu se lasa calcat în picioare pentru ca vrea sa fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii si tot sufletul de rusine si de necaz”. Îndârjitde dispretul celor înstariti , dupa bataia cu George, dupa înfruntarea cu Vasile Baciu, dupa predica lui Belciug din biserica aceea care-l facuse de râsul satului flacaul întelege ce are de facut, are un singur lucru de facut, numai o cale.
“Mai spre seara , când rachiul îi amorti de tot simtirea”, se lauda ca n-are sa se lase pâna nu va lua pe Ana de sotie, numai ca sa arate el popii ca, daca-i la o adica, nu-i pasa lui de nimeni în lume”. Alt drum care sa-l scoata din rusine si umilinta nu are înaintea sa. A doua zi îsi zice ca are dreptate preotul, nu e cuminte ce vrea sa faca, el pe Florica o iubeste, dar, dupa aceea, îsi ia seama si hotarârea de a trece peste orice si a lua, de nevasta pe Ana lui Vasile Baciu îl obsedeaza cu putere tot mai mare, caci, fara pamânt, nu va putea vreodata , oricât ar fi de harnic, sa iasa la un liman, în rând cu oamenii.
“Îsi zicea, din ce in ce mai des, ca robotind oricât, nu va ajunge niciodata sa aiba si el ceva. Va sa zica, va trebui sa fie vesnic sluga pe la altii, sa munceasca spre a îmbogati pe altii?...Mâine-poimâine îl vor coplesi poate copiii. Cu ce-i va hrani si mai cu seama, ce le va lasa dupa moarte?... Si.l vor blestema copiii precum blestema si el, în clipele de deznadejde, pe tatal sau pentru ca a irosit pamântul ce l-a avut, si pe ma-sa pentru ca nu i s-a împotrivit.Va trai fara dragoste si cum altfel poate fi viata lui decât întunecata, rece si neomeneasca? Dar si ce fel de dragoste va fi aceea petrecuta în umilinta, terorizata zi cu zi de griji, de rusine si nedreptate?” El are nevoie de pamînt ca sa traiasca, dar pamântul îl împiedica sa traiasca omeneste cu patima si bucurie. Este d...