Locul lui Tudor Arghezi în literatura româna

Arghezi în timpul vietii sale a scris atât poezii, cât si proza.
Din cadrul operelor în proza amintim lucrari mai mici ca: Icoane de lemn (1929), Poarta neagra (1930), Tablete din ora de Kuty (1933), Bilete de papagal (1946), Pagini din trecut (1955), Lume veche, lume noua (1958), Tablete de cronicar (1960), Cu bastonul prin Bucuresti (1962), Razlete (1967); si romane ca: Ochii maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-vestire (1936), Lina (1967).
Poeziile sale au aparut în volume ca: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Versuri de seara (1935), Hore (1939), Una suta una poeme (1947), 1907-Peizaje (1955), Cântare omului (1956), Stihuri pestrite (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967). În aceste poezii scriitorul abordeaza mai multe teme.
În cadrul poeziei filozofice urmareste ars poetica în poeziile Ruga de seara, Testament, Portret; lirica sociogonica în “Cântarea omului”; si lirica existentiala în cautarea lui Dumnezeu si în confruntarea cu moartea. În Psalmi poezia filozofica argheziana se adapa din singuratatea, ca fiinta gânditoare a omului pe pamânt. Sursa ei se afla în permanenta cautare a unui "Dumnezeu" care refuza a se arata si care determina o stare sufleteasca de permanenta pendulare între credinta si tagada. Poetul accepta si refuza succesiv existenta dumnezeului, trecând prin cele mai felurite si contradictorii stari de spirit .Esecul lui Arghezi de a ajunge la revelatia divina l-a condus pe acesta la o viziune panteistica asupra vietii atâta vreme cât cerul ramâne mut. În tema confruntarii omului cu moartea distingem trei atitudini:
a.) spaima de nefiinta, de neant (Duhovniceasca)
b.) acceptarea ca pe un dat firesc, in sens mioritic, a mortii (De-a v-ati ascuns)
c.) spaima de moarte care este atenuata de gândul ca, atât cât traieste, omul se ilustreaza prin realizarile si împlinirile sale (De ce-as fi trist ?).
Poezia sociala