Luceafarul
Închis în magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tânjit cu o dureroasa si dramatica sete cât a fost pe pamânt, adica în sfârsire, fragmentare si imperfectiune, Eminescu ofera în cultura româneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, în partile ei constitutive. Uriasul meca-nism viu al universului sau poetic se desface curiozitatii noastre analitice, iscodi-toare de taine ale creatiei, în piese care palpita, aspirând la unitate.
Marele întreg descompus în fragmente, care numai la un prim nivel al abordarii arata risipire si lipsa de armonie, a trecut prin aceasta jertfa din pricina incapacitatii omului de a percepe totul altfel decât prin fragment, deoarece întregul nu concorda cu omul, dupa Victor Hugo.
Exista la Eminescu, mai întâi, un spatiu mitic. Eroul liric, personajul, intra într-un cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet exista o lume a celor vii, precum si o lume a celor morti. Între ele, ca un purgatoriu si ca un spatiu specific, se afla tarâmul celor si vii si morti, în egala masura. Arald si Maria (Strigoii), de pilda, sunt, cum ar spune Algiradas Julien Greimas, “suflete moarte care duc o viata paralela cu a celor vii si sunt dotate cu o prezenta fizica”.
Cei mai multi dintre eroii mitologiei eminesciene sunt stapâni ai vietii si ai mortii. Hyperion, fiinta eterna, ar dori sa coboare printre muritori; în poezia Memento mori, sub nisipul arzator al pustiului, îsi duce viata o lume insolita; zmeul din Fata din gradina de aur este un “daimon” aspirând la fiintarea terestra.
Lucrarea de marca a poetului este capodopera de geniu ,,Luceafarul’’. Valoarea este una inestimabila pentru poporul român cât si pentru literatura universala. Eminescu da dova-da de maturitate creatoare si reuseste sa faureasca o opera pe care toate generatiile urmatoare o vor avez ca marturie asupra geniului creator ce a fost Eminescu. Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie însusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular românesc cules si punlicat într-un memorial de calatorie, aparut la Berlin în 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. În acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramîne “Fata din gradina de aur”. Reprezinta un moment de maxima elevatie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciana, o admirabila sinteza a temelor si motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.
Criticii literari vad în Luceafarul o cheie de bolta a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creatiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic.
Luceafarul ramâne un model de depasire al gândirii mitice prin gândire filozofica.
Luceafarul este publicat în anul 1883 în Almanahul Societatii Academice Social Literare "România Juna" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publica poemul în editia sa de versuri de la sfîrsitul anului 1883. Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este prezenta si în poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile în care Dochia este simbol al existentei Daciei. Ideea geniului nemuritor în stele si în "Povestea magului calator în stele" si "Peste codrii sta cetatea", în care prezentarea eroilor ne duce cu gîndul la Luceafarul. Aici el, Zburatorul apare descris: "cu par lung de aur moale, / si cu ochii plini de jale / trestia-l încununeaza / hainele-i scîntejaza / haine lungi si stravezii / pare un mort cu ochii vii".
Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în gradina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei calatorii în Muntenia, în 1861.
În basm era vorba despre o tânara fata de-mparat, închisa de tatal ei într-un castel. Un zmeu se îndragosteste de ea, dar fata îl respinge speriata de nemurirea lui. În cele din urma fata de-mparat îi cere zmeului sa devina muritor. Zmeul se duce la demiurg si-i cere sa devina muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mparat se îndragosteste de un fecior de-mparat cu care fuge-n lume. Zmeul se razbuna pravalind o stânca pe fata de-mparat. Tânarul moare si el de durere.
Mihai Eminescu nu s-a multumit sa versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare si de spiritualizare. A regândit si a modificat personajele si semnificatiile creatiei populare.