LUCEAFARUL
- poem romantic-
Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic într-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci în egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.
Pentru a releva conditia geniului nefericit , însingurat , Mihai Eminescu asimileaza si transforma în simboluri lirice antinomiile din filosofia shopenhaueriana referitoare la omul superior si la cel comun . Geniul este înzestrat cu inteligenta , obiectivitate , capacitatea de a-si depasi sfera , aspiratia spre cunoastere , posibilitatea de a se sacrifica în vederea atingerii unui idea , manifesta o adevarata vocatie pentru viata traia în solitudine.Omul comun este sociabil, se caracterizeaza prin instinctualitate , subiectiviate , incapacitatea de a-si depasi conditia , vointa de a trai , dorinta de a fi fericit.
Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului în lume. Astfel înseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sînt decît o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer.
Dupa ce a încercat sa construiasca în jurul temei oferite de Kunisch un poem filosofic de mare amploare , el a restrâns semnificatia meditatie sale : si-a umanizat personajul , facândul un simbol al geniului , al gânditorului , si-si imagineaza destinul propriu dupa modelul acestei permanente a astrului , indiferent si rece. Aici , pe pamânt geniul va fi deci solitar, indiferent , dar înaltat prin suferinta lui la nemurire.
O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al “vocilor” poetului sau un poem al mastilor în sensul ca poetul se proiecteaza în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie înteles si ramînînd la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însa si în chipul lui Catalin. Pamînteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei.
Partea urmãtoare cuprinde zborul luceafãrului spre Creator este un zbor simbolic, mental, având semnificatia ajungerii geniului la constiinta sa de nemuritor. Zborul înseamnã deci constientizarea de catre Hyperion a conditiei sale superioare ; geniale. Zborul are loc din finit în infinit:
“Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Parea un fulger ne-ntrerupt
Ratacitor prin ele.“
Hyperion a aspirat la o comunicare prin iubire cu oamenii obisnuiti, dar acest lucru, nefiind posibil, el ajunge la o întelegere superioarã a conditiei sale de geniu nemuritor, contemplând lumea în dialectica relativului cu absolutul:
“Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?
Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.“
Versurile exprima amaraciunea, dezamagirea omului superior, neânteles de oamenii obisnuiti. Conjunctia adversativã “ci” exprima opozitia fundamentala dintre geniu si oamenii obisnuiti.”Nemuritor si rece“sugereazã însingurarea orgolioasã (mândra) a geniului.
Problema geniului este privita de poet din perspectiva filosofiei lui Schopenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristica inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul de rând nu-si poate depasi conditia subiectiva, fiind dominat de vointa oarba de a trai.
Gândirea filosofica, atitudinea geniului fata de conditia umana, fata de lume, fata de existenta, apar în poem sub forma expresiei poetice.
Poemul apare ca o meditatie filosofica de tip romantic asupra conditiei geniului în lume dar si asupra dramei omului ca fiinta duala, prinsa între viata si moarte, între fapta si constiinta, între pasiune si renuntare, între soarta si nemurire.
Eminescu a aspirat în permanenta spre dragostea ideala, faurita prin daruire, puritate si devotament. Hyperion este simbolul suprem al acestei dorinte.
Hyperion este o divinitate, un demon, un zeu nemuritor stapânit de dorinta (nostalgia dupa iubirea pamânteana). El este o unitate a contradictiilor: este de esenta divina prin nemurire si este de esenta umana prin aspiratia spre o muritoare.
Luceafarul ...