Alegoria si semnificatii filosofice în
poezia „Luceafarul”
„Luceafarul” este cea mai de seama plasmuire poetica eminesciana, este o sinteza a creatiei eminesciene (aici se îmbina si se sincronizeaza perfect teme si motive specifice creatiei eminesciene: geniul, nemurirea, zburatorul, aspiratia spre absolut, natura, viziunea cosmica, filosofia, inspiratia folclorica). Tudor Vianu afirma ca „Poetul culege din întreaga sa opera germenii mai importanti de inspiratie autentica si îi concentreaza într-o singura mare viziune.”
„Luceafarul” a aparut în „Almanahul Societatii Academice Social-Literare <
Poemul are ca punct de plecare un basm românesc, „Fata în gradina de aur”, cules de calatorul german Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat într-o prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi, trecându-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restucutrându-l mereu si dându-i sensuri noi, pâna ce a devenit „Luceafarul”.
În basmul cules de Kunisch, un zmeu se îndragosteste de o fata de împarat si o implora sa-l urmeze în lumea lui nemuritoare. Fata îi cere însa sa devina el muritor. Acesta pleaca spre a obtine de la Creator dezlegarea. Între timp fata e robita de dragostea unui pamântean, Florin. Revenind, zmeul se razbuna pravalind o stânca asupra necredincioasei. Florin moare si el de durere, zmeul ramânând mai departe în singuratatea lui nemuritoare.
În prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca atare, evitând doar finalul brutal si punându-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: „Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata!”
În variantele urmatoare, punând la contributie vasta sa cultura, intensele sale cunostinte de mitologie si filosofie, Eminescu pastreaza doar cadrul de basm, pe care-l umple însa cu imagini lirice si sensuri noi ce conduc la una din temele de predilectie ale lui Eminescu si ale romanticilor: problema geniului.
Tema poemului este soarta geniului caruia îi este harazita nemurirea si a carui destin nu poate sa atinga culmile iubirii.
Aceeasi tema romantica se regaseste si în operele „Demonul” de Lemontov, „Cerul si pamântul” de Byron, „Faust” de Ghoethe, „Albatrosul”de Baudelaire (în care albatrosul înfrunta furtunile dar se împiedica pe pamânt în propriile sale aripi uriase).
Problema geniului este privita de poet din perspectiva filosofiei lui Schopenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristica inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Spre deosebire de el, omul de rând nu-si poate depasi conditia subiectiva, fiind dominat de vointa oarba de a trai.
Dupa însemnarea facuta de poet pe marginea unui manuscris „Luceafarul” este un poem alegoric: „daca geniul nu cunoste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamânt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Gândirea filosofica, atitudinea geniului fata de conditia umana, fata de lume, fata de existenta, apar în poem sub forma expresiei poetice.
Poemul apare ca o meditatie filosofica de tip romantic asupra conditiei geniului în lume dar si asupra dramei omului ca fiinta duala, prinsa între viata si moarte, între fapta si constiinta, între pasiune si renuntare, între soarta si nemurire.
Eminescu a aspirat în permanenta spre dragostea ideala, faurita prin daruire, puritate si devotament. Hyperion este simbolul suprem al acestei dorinte.
Hyperion este o divinitate, un demon, un zeu nemuritor stapânit de dorinta (nostalgia dupa iubirea pamânteana). El este o unitate a contradictiilor: este de esenta divina prin nemurire si este de esenta umana prin aspiratia spre o muritoare.
Luceafarul este un domn al noptii înstelate, este înger, este o fiinta neptunica, este o fiinta uranica, este chip de demon, este un titan romantic, este o frumusete ce impresioneaza si înspaimânta în acelasi timp. Numele lui Hyperion duce iarasi la izvoarele mitologiei: Hyperion este unul din cei sase titani, are ca mama pe Gaia (Pamântul) si ca tata pe Uranus (Cerul). Dupa Paracelsius este un archeu, o entitate nemuritoare, unul din spiritele eterne care participa alaturi de spiritul universal întruchipat în poem de Demiurg, la crearea Universului. Dupa Hesiod, Hyperion, divinitate subolimpica, este un alt fiu al Cerului, tatal Soarelui si al Lunii, un titan ucis din invidie de alti titani – Dupa Homer si alti poeti, Hyperion este Soarele însusi – În poem, Luceafarul întruchipeaza genialitatea...
