Izvorul noptii
Pesonalitate marcantã a culturii interbelice, Lucian Blaga, filosof, scriitor, profesor universitar, va marca perioada respectivã prin elemente de originalitate comparabile cu înscrierea în universalitate. Intrat în viatã la 9 mai 1895, în satul Lancrãm, din judetul Alba, Lucian Blaga va porni în “Marea trecere”, la 6 mai 1961, fiind înmormântat tot în ziua de 9 mai, în cimitirul din Lancrãm, lângã Sebes, rãmânând definitiv în comuniune cu spatiul pe care l-a iubit si despre care va mãrturisi în poezia “9 mai 1895”: “Sat al meu, ce porti în nume / sunetele lacrimei, / la chiemãri adânci de nume / în cea noapte te-am ales / ca prag de lume / si potecã patimei. // Spre tine cine m-a-ndrumat / din strãfund de veac, / în tine cine m-a chiemat / fie binecuvântat / sat de lacrimi fãrã leac”. Activitatea lui Blaga reprezintã domenii largi ale poeziei, ale filosofiei, ale dramaturgiei, ale esteticii, ale memorialisticii si ale prozei. Caracterizând personalitatea lui, Pompiliu Constantinescu avea sã remarce faptul cã în cultura românã influentele “cugetãrii germane” aveau sã-si gãseascã rezonantã deplinã la Titu Maiorescu si la Lucian Blaga:
“Cu o aplicatie mai restrânsã, dar cu o realã competentã, domnul Blaga se poate spune cã reprezintã un al doilea moment intens de influentã a filosofiei germane în cultura noastrã”.
Opera liricã este opera literarã în care gândurile si sentimentele autorului sunt exprimate direct, într-un limbaj figurat. Modul de expunere specific este descrierea. Genul liric este subiectiv, deoarece autorul îsi aduce în prim-plan sentimentele si ideile.
În multe din poeziile sale, Lucian Blaga sugereazã sentimentul dragostei. Printre acestea se numãrã si “Izvorul noptii”, în care poetul aduce un omagiu iubitei sale. În viziunea lui, dragostea este calea fundamentalã de acces în misterele lumii, asa cum declarã în “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Metafora revelatoare în poezia “Izvorul noptii” este cea a ochilor negri ai iubitei, care sunt izvorul:
“Frumoaso,
ti-s ochii-asa de negri (…)
...………………………….
cã ochii tãi, adâncii, sunt izvorul”
Tot în aceste versuri este prezentã si metafora “ochii (…) adâncii care semnificã adâncimea si puritatea sufletului iubitei lui Blaga. Poetul foloseste si cuvinte în cazul vocativ, “frumoaso” si “lumina mea”, care au o putere expresivã foarte mare, ele devenind invocatii.
Observãm, astfel, cã poezia se deschide si se închide tot cu o invocatie. Trãirea este potentatã de “îmi pare”. Ochii iubitei devin simbolul central al poeziei. Ei reprezintã în context atât frumusetea fizicã, cât si frumusetea sufleteascã, ochii fiind o oglindã a sufletului. În poezia lui Blaga natura se confundã cu iubita, spre deosebire de opera eminescianã, unde natura reprezintã doar un cadru natural din care fac parte cei doi îndrãgostiti. Între naturã si iubitã se stabileste o relatie strânsã deoarece iubita primeste trãsãturi ale naturii:
“îmi pare cã ochii tãi, adâncii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste vãi
si peste munti si peste sesuri,
acoperind pãmântul
c-o mare de-ntuneric.”
Astfel putem spune cã întreaga naturã se naste din ochii persoanei dragi. Spre finalul poeziei, Blaga o numeste pe iubita sa “lumina mea”, acea luminã devenind o componentã specialã si ea este resimtitã ca o înviere si e cauza unui sentiment de armonie cu lumea. De asemenea, starea de iubire este resimtitã cu invadarea sufletului de o luminã care e un strop din fluxul cosmic.
Pentru a evidentia cât mai adânc trãsãturile persoanei iubite, poetul foloseste un puternic contrast: “mare de-ntuneric”, “lumina mea”, folosind astfel oximoronul.
Versurile sunt albe, ele neavând o rimã caracteristicã, iar numãrul de silabe este inegal, el fiind diferit la fiecare vers în parte.
Iubirea este pentru Blaga puntea de legãturã dintre el si infinitul Univers. În opera sa, iubirea si natura se confundã, între ele stabilindu-se o relatie strânsã, împrumutându-si una alteia elemente specifice: misterul si natura.
...