Lucian Blaga: Paradis în destramare
Poemul a fost publicat în revista Gândirea din aprilie 1926 si apoi integrat în volumul “Lauda somnului” aparut în anul 1929. “Somnul în poetica blagiana este mijlocul fecund de a surprinde esentele lumii, o poarta de integrare în spatiul increat, înteles ca univers închis”(Marin Mincu).
Paradis în destramare are la baza motivul biblic: ”Si izgonind pe Adam, l-a asezat în preajma raiului celui, din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacara vâlvâitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii”.
Metaforic, poetul sugereaza destramarea mitului despre paradis, pentru ca pierderea credintei în mitul eternitatii vietii poate transforma pamântul ”dintr-un sanctuar într-o groapa, plina de stârvuri; golit de povestile (miturile) care-l însufletesc si care nu va mai fi decât un trup trist. ”
Tarâmul mitic care paruse a fi lumea, îsi pierde atributele sacre, instalându-se sub semnul declinului. Exaltarea care-l cuprinsese pe poet în fata “corolei de minuni a lumii” lasa loc viziunilor apocaliptice si lamentatiilor în marginea unui univers cazut prada degradarii. Lumea este acum “o poveste degradata”.
Din aceasta perspectiva trebuie privit însusi titlul poeziei, caci nu despre o descompunere a ordinii ceresti e vorba aici. Paradisul în destramare este însasi lumea care si-a pierdut sacralitatea.
Textul se compune din câteva secvente, în aparenta disparate, dar care, în realitate, contribuie la construirea unui tot unitar. Unitatea este data mai întâi de felul cum este structurata fiecare dintre ele. În toate distingem doua feluri de valori. De o parte, se grupeaza elementele care intra în sfera de sugestie a paradisiacului: “portarul înaripat”, “serafimi“, “arhangheli”, “porumbelul sfântului duh”, “îngeri”, “apa vie”; de cealalta parte, determinarile lor chemate sa sugereze destramarea paradisului, intrarea într-un domeniu golit de dimensiunea mitica initiala: “ cotorul de spada fara de flacari”, “ parul nins”, “ îngerii goi zgribulind”, “ greutatea aripelor”, care au devenit stânjenitoare reminiscente ale sacrului într-un spatiu supus marii treceri.
În acest poem motivul fundamental este cel legat mai mult de a fi decât de a sti , poetul exprimând aspiratia sa la existenta absoluta, si nu la cunoasterea absoluta pentru ca “ apele din fântâna refuza galetile” serafimilor care alearga pe pajisti si pe ogor însetati dupa adevar.
Într-o împletire inseparabila peisajul terestru unit cu cel cosmic da o senzatie de ireal de neîmplinire: “Portarul înaripat mai tine întins/ un cotor de spada fara de flacari/ Nu se lupta cu nimeni,/ dar se simte învins ”. Obosit de atâta cautare, poetul, identificat cu portarul înaripat care si-a pierdut sentimentul apartenentei la cosmic, se simte ajuns la limita marii treceri, deci a apusului vietii lui. În aceeasi stare de oboseala si de sfârseala se afla si arhanghelii (propovaduitorii doctrinelor) care “ arând fara îndemn/ cu pluguri de lemn,/ … se plâng/ de greutatea aripelor.” Misiunea lor devine din ce în ce mai grea în momentul în care “omul” paraseste credintele mitice. Lor li se alatura porumbelul sfântului duh care “cu pliscul stinge cele din urma lumini”, deci ultimele sperante ale credintei într-o viata paradisiaca, si în noaptea deplin instalata “ îngerii goi/ zgribulind se culca în fân”. În aceasta atmosfera sumbra se simte apropierea mortii, care capata dimensiuni apocaliptice pentru ca “paianjeni multi au umplut apa vie,/ si..odata vor putrezi îngerii sub glie ”. În aceasta stare de necredinta, de tagada a vietii dincolo de moarte, de inconstienta “ tarâna va seca povestile (adica miturile) iar trupul va deveni trist si arid”.
Sintagma “ vai mie, vai tie” sugereaza generalizarea ideii poemului în legatura cu destramarea mitului despre paradis, dar si a tristetii pentru necredinta omului într-un ideal.
...