Alexandru Macedonski
Sub conducerea lui apare în 1880 revista “Literatorul”. Are volume de poezii dintre care amintim Excelsior, Poeme, Flori sacre. Are opere scrise în limba franceza. El este cunoscut în literatura mai ales ca poet al noptilor si ca teoretician al simbolismului.
Poet al noptilor. Dupa modelul noptilor lui Alfred de Musset, Macedonski publica un ciclu de 11 nopti cu tema variata. Dintre acestea “Noaptea de Aprilie” si “Noaptea de Septembrie” au ca tema dragostea. “Noaptea de Iunie” urmareste pozitia jalnica a poetului în societate. În “Noaptea de Ianuarie” îsi exprima solidaritatea cu cei ce sufera în chip demn “ridicând lupta vietii în frunti semete de eroism”. În “Noaptea de Februarie” ia apararea femeii decazute. “Noaptea de Mai” este un imn dedicat naturii vindecatoare de nevroze” care comunica omului forta ei înnoitoare “Noaptea de Decemvrie”.
Noaptea de decemvrie
“Noaptea de decemvrie” s-a dezvoltat dintr-o legenda în proza intitulata “Meka si Meka”, publicata de Macedonski în “Românul” lui C. A. Rosetti din 13 ianuarie 1890. Legenda vorbeste despre Mohamed - ben - Hassan, care îl sfatuieste înainte de moarte pe fiul sau Ali sa mearga la cetatea sfânta Meka pentru a obtine iertarea pacatelor lui. Conditia pentru aceasta era sa nu se abata de la calea dreapta. Ali strabate cu caravana în linie dreapta pustiul si moare înainte de a pune piciorul în Cetatea Sfânta. În acelasi timp Pocitan - ben - Pehlivan, un zdrentaros pornit odata cu el la drum si urmând o cale ocolita ajunge la Meka. Sensul pe care l-a extras Macedonski din aceasta legenda este asemanator cu acela pe care Eminescu îl scotea în Luceafarul din basmul “Fata în gradina de aur”. Ca în orice poem romantic, planul real alterneaza în “Noaptea de decemvrie” cu cel fantastic, al visului. La început, vedem pe poetul de geniu “trasnit de soarta” cuprins de un somn adânc în camera-i pustie cu focul stins, înconjurat de umbre, ca de nameti:
“Pustie si alba e camera moarta…
Si focul sub vatra se stinse scrumit…—
Poetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…”
Se aud geamatul viscolului si urletele sinistre de lupi, realitati externe, dar si
simboluri ale zbuciumului interior ale fapturii “de huma”. Deodata o flacara izbucnita
sub forma unui arhanghel de aur, inspiratia, preface pe poet într-un print arab tânar,
emir al Bagdadului, bogat, posesor de gramezi de argint si de aur, jaruri cu pietre
scumpe, arme de pret, cai repezi, palate si gradini parfumate de roze si crini:
“Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si aur,
Si jaruri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite —
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si-ochi împrejuru-i — ori spuza cu flori”.
Ca si poetul care a faptuit opere marete, bogatul emir nu este multumit de bogatia sa, el fiind chinuit de dorinta gloriei. Pentru el atingerea absolutului înseamna cetatea Meka:
“Spre Meka-l rapeste credinta-vointa,
Cetatea prea sfânta îl cheama în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea —
Din talpi pâna-n crestet îi cere fiinta”.
Constient ca idealul nu e usor de atins, ca cetatea sfânta Meka este despartita de Bagdad printr-un desert, metaforic numit “o mare aprinsa de soare”, emirul se pregateste totusi sa-l strabata cu orice risc. În fruntea unei caravane de armasari si camile, emirul pleaca în zori salutat de aurora si condus de multime pâna la portile orasului. La fântâna umbrita de curmali unde se opreste sa bea apa, printul zareste un om pocit, în zdrente, dar cu o privire vicleana care îi marturiseste ca se îndreapta spre acelasi loc. Emirul îsi pune întrebarea, daca acest zdrentaros va ajunge la Meka. El care a renuntat la bogatii pentru a merge la Meka este încrezator în fortele sale, îsi întelege aspiratiile ca pe o chestiune de onoare si nu concepe sa ocoleasca obstacolele la fel ca si Hyperion. Printul alege drumul drept, ia pustiul în piept, îndura zile de-a rândul sub flacari de soare setea pe care si-o potoleste la razele oaze, ce îi ies în cale. În vreme ce însotitorii mor câte 3-4 odata, caii si camilele cad, apa si hrana scade, pasarile de prada dau târnale, cetatea riscata ramâne departe de orizont. Emirul ramâne în cele din urma singur pe camila ce sovaie, si are o clipa mirajul orasului sfânt si posedat de fata morgana naluca închipuirilor sale, se grabeste sa ajunga la Meka. Acesta are ziduri albe, poame de aur, porti de topaze si turnuri de argint, dar regina trufasa a magiei, frumoasa Meka este, ca orice ideal de desavârsire, ca perfectiunea pentru artist, de neatins. Marea arta cere efort sau sacrificiu si poetul ce viseaza, emirul în drum spre cetatea sfânta, moare într-o încordare supr...