Magia irealului

Închis în magnifica lui stralucire si unitate refacuta dupa care a tânjit cu o dureroasa si dramatica sete cât a fost pe pamânt, adica în sfârsire, fragmentare si imperfectiune, Eminescu ofera în cultura româneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, în partile ei constitutive. Uriasul meca-nism viu al universului sau poetic se desface curiozitatii noastre analitice, iscodi-toare de taine ale creatiei, în piese care palpita, aspirând la unitate.
Marele întreg descompus în fragmente, care numai la un prim nivel al abordarii arata risipire si lipsa de armonie, a trecut prin aceasta jertfa din pricina incapacitatii omului de a percepe totul altfel decât prin fragment, deoarece întregul nu concorda cu omul, dupa Victor Hugo.
Exista la Eminescu, mai întâi, un spatiu mitic. Eroul liric, personajul, in-tra într-un cadru fundamental diferit de tot ceea ce cunoscuse. Pentru poet exista o lume a celor vii, precum si o lume a celor morti. Între ele, ca un purgatoriu si ca un spatiu specific, se afla tarâmul celor si vii si morti, în egala masura. Arald si Maria (Strigoii), de pilda, sunt, cum ar spune Algiradas Julien Greimas, “suflete moarte care duc o viata paralela cu a celor vii si sunt dotate cu o prezenta fizica”.
Cei mai multi dintre eroii mitologiei eminesciene sunt stapâni ai vietii si ai mortii. Hyperion, fiinta eterna, ar dori sa coboare printre muritori; în poezia Memento mori, sub nisipul arzator al pustiului, îsi duce viata o lume insolita; zmeul din Fata din gradina de aur este un “daimon” aspirând la fiintarea terestra.
Se poate identifica la Eminescu o veritabila mitologie a luminii, vazuta în etapele si profunzimile radicale, cele mai bogate în sensuri, activând vaste câmpuri simbolice si ordonându-le la nivelul imaginarului în functie de o legitate si o coerenta proprie, expresie a unui profund dramatism al fiintarii în