Genul epic
Mai badita, floare dulce

Doina “Mai badita, floare dulce” a stârnit admiratia folcloristilor si scriitorilor români deopotriva. Ea a fost culeasa de Lucian Balaga si inclusa în Antologia sa de poezie populara a lui Lucian Balaga, fiind o doina de dragoste.
Titlul este constituit dintr-o constructie formata din interjectia “mai”, substantivul în vocativ “badita” urmate de metafora apozitiva “floare dulce”, o alta modalitate de adresare catre cel iubit. Valoarea exclamativa a titlului pune în evidenta sentimentul dominant al întregului discurs liric: dorinta de chemare a iubitului si de împlinire a visului de dragoste.
„Mai badita, floare dulce” este o doina. Doina este o creatie lirica populara, care exprima sentimentele de dragoste, de dor, de jale ale omului din popor. Doina reda strânsa legatura dintre omul din popor si natura în care îsi are radacinile.
Întreaga doina este o confesiune tulburatoare a nevoii de dragoste, a dorintei de realizare în iubire pe care o face o tânara fata alesului inimii ei. Asa se explica faptul ca unsprezece dintre cele douasprezece verbe folosite la persoana întâi, la modul conditional-optativ. Sentimentele sunt exprimate direct si intens, caci fata se adreseaza tot direct tânarului îndragostit si de aceea verbele sunt însotite si de forma neaccentuata a pronumelui personal de persoana a doua singular: „te-as gasi”, „te-as duce” s.a.
Împlinire iubirii presupune atât o apropiere în spatiu, cât si una afectiva, sugerata prin expresiile „te-as rasadi-n gradina”, „te-as face stog în prag”, totodata dragostea ei este grijulie, ocrotitoare („te-as secera cu mila”), plina de afectiune, pasionala („te-as îmblati cu drag”).
Desi sentimentul de dragoste ramâne doar la nivelul dorintei – sau poate tocmai de aceea – el impresioneaza prin gingasie, prin puritate si delicatete, atribuite indispensabile iubirii.
Verbele „a rasadi”; „a secera”, „a face stog”, „a îmblati”, „a macina”, „a cerne”, „a framânta” sugereaza prin succesiune