Lucian Blaga: Mesterul Manole
Ca si poezia, dramaturgia lui Blaga atesta strânse legaturi cu miscarea modernista. Chiar însesi denumirile pe care le da unora din piesele sale sunt marturie directa a înrâuririi expresioniste: mister pagân (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomima (Învierea).
În teatrul lui Blaga, ca si în teatrul expresionist, personajele nu sunt decât simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. În consecinta, la baza conflictului dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte, care actioneaza în spatele personajelor, si nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceste.
Drama Mesterul Manole a fost publicata la Sibiu în 1927. Peste doi ani în 1929, la 6 aprilie, piesa vedea si lumina rampei, în premiera absoluta, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada româneasca este unanim recunoscuta ca fiind cea mai aleasa întruchipare artistica. Înnoirea si înnobilarea acestui mit stravechi prin valorile nemuritoare dobândite de îndrazneala, tenacitatea si jertfa generatiilor mai noi este strâns legata de bogatia, stralucirea si unicitatea arhitectonica a manastirii de pe Arges.
Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei si expozitiunea dramei începe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste în odaia sa de lucru, în prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat Gaman, care doarme întins pe dusumea un somn agitat, bântuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori sa tresara si sa se comporte în nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia desperata în care se afla constructorii o singura solutie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinte umane este irationala si el continua sa se framânte în nehotarâre. Conflictul dramei începe în momentul în care intra în scena Mira, sotia lui Manole. Mira cunoaste framântarea interioara a sotului sau si a înteles sfatul staretului Bogumil. Între cei doi soti are loc un schimb de replici, la care contribuie si Gaman în visurile sale, din care Manole întelege ca sfatul staretului Bogumil nu e lipsit de tâlc, dar în acelasi timp îsi da seama si de puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti. Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorât din înfruntarea luciditatii mesterului care construieste înca multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propria-i sotie. Elementele conflictului sunt, asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea ei, toate întruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sortii sa aleaga între biserica - simbol al Vocatiei creatoare - si Mira - simbol al vietii, al dragostei, al puritatii omenesti: biserica si Mira sunt cele doua "jumatati" ale personalitatii eroului. Fara una din ele, mesterul e anulat ca om. Constatam deci un echilibru perfect al fortelor conflictului, si de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor framântari interioare, facând din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru ca e fara iesire. Iesirea din conflict nu poate avea loc decât prin moartea eroului, o moarte necesara, fara îndoiala, iar nu o sinucidere, cum am fi tentati, poate, sa credem, sau o moarte accidentala, ca în balada. Întreaga desfasurare a actiunii releva conditia tragica a creatorului de valori durabile, aflat în lupta cu propriul sau destin.
Iar dincolo de aceasta semnificatie, mitul confera momentului întelesuri nebanuite. Metafora femeie-biserica, devenita transparenta prin însasi desfasurarea actiunii, trimite cu gândul la vocatia zamislirii, în care biserica e simbol al plasmuirii, unei valori estetice eterne, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin neclintitul ei destin de a perpetua, nascând, Omul. Din acest punct de vedere în conceptia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate sociala si temporala precisa, e un simbol, si în acelasi timp, un purtator de cuvânt al autorului, care o data cu desfasurarea întâmplarilor descifreaza si semnificatiile lor. În acelasi fel trebuie vazut si Gaman, personaj stihial el însusi si simbol, totodata, al fortelor irationale dezlantuite împotriva rationalului. Manole, desi simbol si el ca mai toate celelalte personaje, evolueaza totusi ca un caracter cu o puternica si problematica personalitate, cu o individualitate distincta, traindu-si inten...
