Lucian Blaga:
Mesterul Manole
Dramaturgia lui Lucian Blaga
În peisajul cam sarac al dramaturgiei interbelice (comparativ cu romanul si poezia) Lucian Blaga este o fericita exceptie. El cultiva teatrul poetic de idei, care pune în lumina deopotriva poetul, filozoful si dramaturgul. În dramele sale Blaga prelucreaza mituri stravechi pe care le regândeste, le reinterpreteaza, investindu-le cu sensuri filozofice. Aceste mituri stravechi sunt tratate în maniera moderna, expresionista.
Mai mult decât în poezia, în dramaturgia se simte influenta expresionismului. Dramaturgul renunta la adâncirea psihologiei personajelor si printr-o reductie expresionista realizeaza personaje–idei. Accentul se pune pe conflictul interior, pe conflictul de idei. Tot de estetica expresionista tine interesul pentru mitic, ancestral, arhaic dezlantuirea fortelor oarbe ale naturii, eul supratensionat.
Problematica pieselor se refera la conditia creatorului, singuratatea personalitatii de exceptie, tema destinului, sacrificiul necesar pentru o idee. Referindu-se la dramaturgia lui Blaga criticul literar Eugen Todoran surprindea foarte bine particularitatile acesteia: Teatrul lui Blaga, ca teatru de idei dezvolta în conflicte tragice cu personaje interiorizate ideea fundamentala a poeziei lui: semnificatia ontologica a omului în relatie cu el însusi, cu societatea, cu lumea, cu divinitatea. Drama omului consta în aceea ca el creeaza spre a revela un mister, dar este limitat de frânele transcendente, ramânându-si doar sa întrezareasca un tarâm de dincolo.
Expresionismul lui Blaga este temperat de inspiratia folclorica.
Mesterul Manole
Blaga a publicat aceasta piesa în 1927. El a prelucrat un mit de intensa circulatie: mitul creatorului. Blaga reface structural semnificatiile baladei populare încât se poate vorbi de o asimilare totala a mitului. Asemenea lui Eminescu, Blaga depaseste schema mitica prin gândire filozofica si tehnica expresionista. Pornind de la elementele mitului popular, Blaga realizeaza o drama moderna pe tema conditiei creatorului de arta. Blaga îsi pune personajul într-o dilema tragica, aceea de a alege între pasiunea devastatoare pentru creatie si iubire, dragoste de viata. El face din Manole un personaj tragic, constient de caracterul irational, absurd al jertfei care i se cere: Jertfa aceasta de neînchipuit — cine o cere? Din lumina Dumnezeu nu poate s-o ceara fiindca e jertfa de sânge, din adâncimi puterile necurate nu pot s-o ceara fiindca jertfa e împotriva lor. Drama personajului, singuratatea sa între pamânt si cer, între porunca lui Voda si absurditatea jertfei trimit la teatrul existentialist (Eugen Ionesco, Sartre, Camus).
Blaga multiplica conflictul realizând o adevarata serie conflictuala. Astfel personajul este în conflict cu porunca oficiala, cu Divinitatea, cu pasiunea pentru creatie, cu iubirea si cu sine însusi. Manole este plasat între cerinta sociala, cerinta divina, cea afectiva si cea spirituala (Voda — Dumnezeu — Mira — Creatia).
Blaga îsi pune personajul sub semnul interogatiei absolute. Personajul îsi da seama de impasul existential în care se afla: Înauntru un gol se deschide — mâhnirea fara întrebari. Deasupra întuneric se închide — deznadejdea nesfârsitelor încercari. Launtric, un demon striga: cladeste! Pamântul se-mpotriveste si-mi striga: jertfeste!
În maniera expresionista Blaga construieste un eu supratensionat. Manole este obsedat de întrebarea: Daca Divinitatea când a creat lumea nu a jertfit, de ce i se cere lui acest lucru? (Când El a cladit, ce a jertfit? Nimic n-a jertfit, nici pentru tarii, nici pentru tarâmuri. A zis si s-a facut. Si mie totusi, mie totul mi-a cerut.) Daca este pedeapsa, de ce este pedepsit? Sau din moment ce dogma crestina spune Sa nu ucizi de ce i se impune si cu ce drept acest sacrificiu: A fost odata sapat în piatra: «Sa nu ucizi». Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile!
Cu toate aceste întrebari si framântari ne dam seama ca chiar de la început personajul a ales drumul creatiei pentru ca zidind manastirea creatorul se zideste pe sine însusi, se împlineste total în si prin creatie. Alegând iubirea, dragostea de viata ar fi însemnat propria sa negare, anulare de creator.
În primul rând mesterul trebuie sa aleaga între pasiunea pentru creatie si iubire. Dupa ce alege creatia, el constientizeaza ca a realizat numai jumatate de jertfa: Între suferinta si asteptare se pare ca din sufletul meu nu am dat spicul cel mai scump si cel mai curat. Jertfirea Mirei este doar jumatate de jertfa pe care Manole se va grabi sa o împlineasca prin propriul sau sacrificiu. Creatia reprezinta pentru Manole pasiune si blestem: patima coborâta în om e foc ce mistuie… e pedeapsa si blestem… Lamentatiile personajului Doamne, Doamne, de ce m-ai parasit? exprima singuratatea tragica a omului parasit de creatorul sau.
Pentru a re...