MAX BLECHER- Performanta bacoviana fara plagiat
„Sa scrii cu constiinta este un act foarte dureros.”
ALVARO MUTIS
În anii 1930 îsi facea aparitia în lumea literara româneasca tânarul Max Blecher. Opera sa, aproape ignorata de critici, este un monument atipic „închinat” suferintei umane din punct de vedere al fizicului. Prins de tânar de o boala necrutatoare la coloana, Blecher va „cânta” cu cele mai sensibile corzi vocale aceste chinuri în toate scrierile sale. În cele din urma, el va fi rapus de boala în floarea vârstei: 29 de ani- ultimele sale fotografii aratând un om de nerecunoscut. Trecând peste aceste aspecte, trebuie spus ca inexorabilitatea vietii îsi gaseste cele mai frumoase valente în lumea irealitatilor reale ale lui Max Blecher.
Debutul din 1936 cu „Întâmplari în irealitatea imediata” îl apropie vizibil de George Bacovia, ca mai târziu, parcurgând întreaga sa creatie literara, sa constatam ca performanta este excelenta, fara plagiat. Sensibilitatea aparte si mai ales esenta sunt cheile de descifrare a rândurilor sale. Iata ce spunea în „Vizuina luminata”: „Ne imaginam în fiecare clipa viata si viata ramâne valabila pentru acea clipa si numai pentru aceea si numai asa cum o imaginam atunci. Este acelasi lucru dar, a visa si a trai. În clipa în care se desfasoara visul, întâmplarile lui sunt valabile numai pentru momentele acelea nocturne de somn, dupa cum în trairea de toate zilele, gândurile si întâmplarile sunt valabile numai pentru clipa când se petrec si asa cum le imaginam în acea clipa. Daca am încerca totusi sa credem ca faptele sunt independente de noi, este suficient ca într-un moment tragic sa închidem ochii si regasim o independenta interioara atât de stricata si de hermetica încât putem plasa în întunericul ei orice amintire, orice gând si orice imagine vrem, putem plasa în miezul momentului tragic o gluma, o anecdota ca si un titlu de carte sau subiectul unui film de cinematograf.” De fapt, atât în constiinta autorului, cât si în cea a personajului Blecher, se da o permanenta lupta, destul de luctuoasa, între aparenta si esenta, sau mai bine spus între irealitatea si realitatea atât de specifice operei blecheriene.
Revenind la „Întâmplari în irealitatea imediata”, aflam primele experiente lumesti ale sale. Cele mai importante momente sunt: îndragostirea de Clara, dezolarea bâlciului si moartea bunicului. Apare si obsesia noroiului, ca boala imperfecta a realitatii. Stari meditative se împletesc cu ample descrieri si cu importante fire epice, conturându-se un schelet al suferintelor umane, vazute din toate unghiurile posibile.
Gândurile sale, reale sau ireale, sunt memorabile: „Cuvintele obisnuite nu sunt valabile la anumite adâncimi sufletesti.” Poate ca moto-ul de la început este graitor: „I pant, I sink, I tremble, I expire.” (P.B. Shelley), într-o traducere libera: gâfâi, tremur, ma prabusesc si… ma duc. Iar daca citim cu atentie începutul, deslusim sensul acestei proze: „Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmpla câteodata sa nu mai stiu nici cine sunt nici unde ma aflu. Simt atunci lipsa identitatii mele de departe ca si cum as fi devenit, o clipa, o persoana cu totul straina. Acest personagiu abstract si persoana mea reala îmi disputa convingerea cu forte egale. În clipa urmatoare identitatea mea se regaseste…”
Odata cu „Inimi cicatrizate” (1937), boala patrunde sinistru în toate rândurile sale viitoare. Se instaleaza o aprehensiune mascata abil, dar palpabila pâna în cele mai mici amanunte. „Inimi cicatrizate” nu este altceva decât un „munte vrajit”, spitalul de la Berck aici, în linia lui Thomas Mann. Emanuel, transpunerea lui Blecher, descopera la un consult ca are o vertebra lipsa, dupa care este nevoit sa plece la Berck- un oras destinat doar bolnavilor. Începând cu acest moment, totul se spulbera. Lumii reale îi ia locul o lume a irealitatii reale: „Exista momente simple, în realitate, clipe banale de singuratate oriunde, pe strada, când deodata aerul lumii se schimba si capata brusc o noua semnificatie, mai grea si mai obositoare.”
Desi „Berck e o otrava foarte subtila”, Emanuel îsi face în rândul bolnavilor o serie de prieteni, dintre care cel mai apropiat pare a fi Ernest. Dragostea îsi face si ea aparitia prin Solange, astfel desfasurându-se într-un cadru ostil o dragoste pasionala, un act al iubirii privita ca o metamorfozare a instinctelor.
Momentul descoperirii în dune a vilei Elseneur reprezinta un nou punct de descifrare, o noua cheie nu în interpretare, ci în viata sa implacabila. Meditatia mirobolanta nu lipseste nici de aici: „Exista momente când esti <
