Mihai Eminescu-Destinul dramatic



iracolul eminescian a stat insa in faptul de a fi dobandit o limba in acelasi timp noua si proaspata”. Pentru aceasta, spune Tudor Vianu, “Eminescu n-a trebuit sa se lupte cu limba, asa cum au facut unii din emulii sai de mai tarziu. I-a fost de ajuns sa se aseza in curentul limbii si sa-si inalte panzele in directia in care sufla duhul ei”.
Creator pentru care poezia nu este un exercitiu exterior, ci un mod profund de existenta, Eminescu nu putea sa nu-si puna problemele esentiale ale artei scrisului, sa nu se intrebe in legatura cu menirea sa de poet si cu sensul artei sale. Aceste chestiuni nu au luat insa la el forma unor docte teoretizari, ci, cu exceptia unor articole, au imbracat vesmantul insusi al poeziei, in creatii avind, in totalitate su partial, caracter de arta poetica.
Trei idei fundamentale domina conceptia despre poezie a lui Emindescu: 1) necesitatea absoluta ca poetul sa aiba ideal inalt, ceea ce exclude compromisul, scrisul in vederea obtinerii unor avantaje materiale; 2) necesitatea unei perfecte concordante intre continutul ideatic si forma expresiei poetice si 3) in raport cu natura, arta nu trebuie sa fie o simpla copie, ci o transfigurare a lumii reale intr-o lume fictiva, rod al geniului poetic.
Specificul unei literaturi nationale este reprezentat de inglobarea tuturor operelor valoroase creeate de scriitorii unui popor, de-a lungul timpului. Cele mai importante teme care se situeaza in specificul national al creatiei eminesciene sunt: natura, folclorul si istoria. In plan national, Eminescu este exponentul nedesmintit al pamantului nostru, “este expresia integrala a sufletului romanesc” (N. Iorga).
In cadrul literaturii universale patrund numai operele care intr-o forma artistica desavarsita exprima teme si motive majore in literatura nationala dar mai ales universala: lirica de meditatie sociala (Memento mori, Junii corupti,Ai nostri tineri, Epigonii, Imparat si proletar, Scrisoarea I), lirica iu