Mihai Eminescu - Floare albastra


Poezia a aparut la 1 aprilie 1873 în Convorbiri literare.
Aparent numai, în joc sagalnic al iubirii, poezia are un substrat grav, anuntând înca de pe acum, poemul Luceafarul. În aceasta mica piesa lirica se confunda doua moduri diferite de a concepe viata.
Discrursul liric, scris sub forma unui dialog între poet si iubita sa, arata distanta enorma dintre modul de a concepe viata al fetei, pentru care viata înseamna bucurie, iubire si al poetului pentru care viata înseamna cunoastere, aspiratie spre absolut. Este vorba în fond de eterna oscilatie a omului între materie si spirit, idee si instinct. Aceasta contradictie apare înca din primele versuri prin reprosul fetei, adresat poetului:
Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte ?
Versurile definesc ruperea de realitate a tânarului, preocuparea pentru spirit, pentru abstractiuni. Treptat se contureaza profilul moral, intelectual al omului superior, deprins de bucuriile simple ale vietii.
Epitetele folosite de poet dobândesc valoare de simbol: câmpiile Asire sugereaza cultura vasta, întunecata mare sugereaza tainele genezei, piramidele-nvechite sugereaza eternitatea creatiei umane.
Chemarea fetei exprima în fond cea mai irezistibila chemare a vietii, care apare în drumul creatorului, al omului superior, obsedat de absolut.
Fata-l cheama pe poet într-un univers natural, definit prin toate elementele peisajului eminescian: codrul de verdeata, izvoare plâng în vale, trestia cea lina, balta cea senina.
În acest cadru natural are loc un joc erotic imaginar; ca si în alte piese lirice, totul este proiectat în planul visului, al posibilului, al imaginarului, prin verbe la viitor: vom sedea, voi fi rosie, te-ai tinea, voi cerca, mi-i spune-atunci.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul
Sa-ti astup cu dânsul gura.
Ultima parte cuprinde raspunsul târziu al poetului, care îsi exprima regretul de a nu fi raspuns chemarilor vietii, al iub