Mihai Eminescu:
Luceafarul
Reprezinta un moment de maxima elevatie a lirismului eminescian; este capodopera eminesciana, o admirabila sinteza a temelor si motivelor, atitudinilor poetice eminesciene.
Criticii literari vad în Luceafarul o cheie de bolta a universului poetic eminescian. Întâlnim toate marile teme, motive ale creatiei marelui poet: geniul, dragostea, natura, demonul, titanul, filozofia, cadrul nopturn, elementul neptunic.
Luceafarul ramâne un model de depasire al gândirii mitice prin gândire filozofica.
Pornind de la un basm popular, Mihai Eminescu investeste materialul folcloric cu idei filozofice (Schopenhauer, Kant, Hoegel) si realizeaza un poem alegoric pe tema soartei nefericite a geniului.
A fost publicat în 1883 în Almanahul Societatii Academice Social-Literare, România Juna.
Geneza poemului
Mihai Eminescu a pornit de la un basm popular, Fata în gradina de aur, basm cules de germanul Kenish în timpul unei calatorii în Muntenia, în 1861.
În basm era vorba despre o tânara fata de-mparat, închisa de tatal ei într-un castel. Un zmeu se îndragosteste de ea, dar fata îl respinge speriata de nemurirea lui. În cele din urma fata de-mparat îi cere zmeului sa devina muritor. Zmeul se duce la demiurg si-i cere sa devina muritor, dar este refuzat. În acest timp fata de-mparat se îndragosteste de un fecior de-mparat cu care fuge-n lume. Zmeul se razbuna pravalind o stânca pe fata de-mparat. Tânarul moare si el de durere.
Mihai Eminescu nu s-a multumit sa versifice basmul ci a supus materialul folcloric unui proces de abstractizare si de spiritualizare. A regândit si a modificat personajele si semnificatiile creatiei populare.
Zmeul din forta raului a devenit prin imobilizari repetate Hyperion, simbol al genuilui; fata de împarat a trecut si ea printr-un proces de spiritualizare pentru a corespunde aspiratiilor lui Hyperion. Fiul de împarat a devenit Catalin, simbolul omului obisnuit; demiurgul a devenit o proiectie abstracta, Creatorul. Principala modificare se refera însa la suprimarea razbunarii. Hyperion nu se mai razbuna, ca zmeul din basm, pentru ca razbunarea nu se potriveste cu esenta sa superioara.
Între 1870-1872 Mihai Eminescu elaboreaza prima varianta a poemului – care se termina cu blestemul zeului: Un chin s-aveti: de-a nu muri de-odata!
Dupa 1880 elaboreaza înca cinci variante a poemului.
Alaturi de izvoarele folclorice si motivul Zburatorului, Fata din gradina de aur si Miran si frumoasa fara carp Mihai Eminescu a mai folosit izvoare filozofice: conceptia despre geniu a lui Schopenhauer, elemente din filozofia lui Kant si Hoegel, izvoare mitologice: mitologia greaca, indiana si crestina, izvoare biografice: propria sa experienta de viata.
Depasind schemele basmului popular Mihai Eminescu realizeaza într-o forma rafinata de o simplitate clasica o dezbatere cu profunde implicatii filozofice asupra conditia omului de geniu.
Referindu-se la sensul poemului sau, Mihai Eminescu preciza într-o nota pe manuscris: În descrierea unui voiaj în tarile române, germanul Kunish povesteste leganda Luceafarului. Aceasta este povestea, iar întelesul alegoric i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte, si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamânt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Poemul începe cu formula traditionala a basmului popular, din plasarea într-un timp mitic, nedeterminat:
A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari împaratesti,
O prea frumoasa fata.
Fata de împarat este definita prin atributele unicitatii:
Si era una la parinti,
Si mândra-n toate cele,
Cum e fecioara între sfinti,
Si luna între stele.
Urmeaza prezentarea idilei dintre fata de împarat si luceafar. Luceafarul îi apare fetei în vis: Caci o urma adânc în vis, Iar ea vorbind cu el în somn, având semnificatia unui vis erotic.
La chemarea fetei Luceafarul se întrupeaza de doua ori:
Cobori în jos luceafar blând,
Alunecând pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând,
Si viata-mi lumineaza
Prima întrupare este angelica, raspândind în jur o senzatie de frig, de raceala, de glacialitate:
Parea un tânar Voievod,
Cu par de aur moale,
Un vânat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale
[…] Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara –
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.
Aceasta întrupare a luat nastere din combinarea elementului cosmic (cerul) cu elementul neptunic (marea).
Chemarea erotica a luceafarului nu este numai expresia dorintei, a instinctului erotic, din perspectiva dialecticii lui Hoegel, chemarea luceafarului exprima o sete de autocunoastere, dorinta lui Hyperion de a ajunge la sine ...