Paralela între Epigonii si Scrisoarea III. Evidentierea antitezei
Dependent, într-o masura mai mare sau mai mica, de înaintasii sai (Alecsandri, Bolintineanu, Heliade, Gr. Alexandrescu), la vârsta de 20 de ani Eminescu devine dintr-o data el însusi, neasteptat de nou si original, prin Epigonii. Acest poem (aparut pentru prima data în Convorbiri literare din luna august 1870) aduna, ca într-un focar, principalele directii de dezvoltare a literaturii moderne, de pâna la cel mai mare poet al nostru.
Compozitional, Epigonii se sprijina pe o antiteza, procedeu tipic romantic, între trecutul însufletit de idealuri, epoca scriitorilor de la 1848, si prezentul dominat de scepticism rece. Apropiat ideologiceste de înaintasi, a caror spusa era sânta si frumoasa, pentru ca era izvorâta din inimi, poetul repudiaza scepticismul, însa constata totodata imposibilitatea de a i se sustrage, acesta fiind o trasatura inerenta epocii.
Prima parte a poemului este o oda închinata zilelor de aur când au trait poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere. Cresterea usor retorica a frazei poetice, ca si unele epitete ca: visari dulci si senine, dulci si mândre primaveri, verzi dumbravi cu filomele, mai amintesc de Alecsandri si Bolintineanu. Dar gestul scufundarii într-o mare de vise, oceane de stele, zilele cu trei sori în frunte, izvoarele oglindirii si râurile de cântari sunt imagini care arata pe marele Eminescu.
Cum s-a mai observat, în partea a doua a poemului Eminescu e total original, purificat de orice urma de conventie si retorism. Acum apare miscarea abrupta, sacadata a frazei satirice. Propozitiile sunt scurte, interogative, juxtapuse, eliptice de predicat cele mai multe.
Metafora, prin care abstractiile devin materiale palpabile, se afla aici, în partea a doua a poeziei Epigonii, la locul ei mai mult ca oriunde: Epigonii sunt simtiri reci, harfe zdrobite; desi sunt tineri, mici de zile, sunt mari de patimi si cu inimi batrâne, urâte; în timp ce înaintasii, desi sunt batrâni, au inimi mari, tinere înca. Contrastul tânar-batrân, înfatisat prin rasturnare, izbeste imaginatia, imprimându-se cu o forta expresiva imposibil de aflat altundeva decât la Eminescu.
Ultimele 3-4 strofe ale Epigonilor realizeaza prin pana lui Eminescu una dintre cele mai patrunzatoare pagini lirice în care e vorba de scepticism: Epigonii privesc reci la lumea asta, dispretuiesc pe vizionari si considera ca totul e conventie, de vreme ce s-a constatat ca un lucru care azi e drept, mâine poate deveni minciuna. Lupta înaintasilor a fost desarta si tinta lor nebuna. Scepticii formuleaza definitii schopenhauerinene de felul: Moartea succede vietii, viata succede la moarte. Lumea nu are — dupa dânsii — alt sens. Cugetarea nu e decât o combinare maiestrita a unor lucruri care nu exista, o carte trista si-ncâlcita, / Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra.
Asadar, poetul traieste o drama, drama neputintei iesirii din contemporaneitate, conditia de epigon sceptic fiind în cele din urma si a lui, cu toate ca ideologic ramâne un adept al înaintasilor de la 1848. De aici decurge vibratia lirica intensa a poemului, care trebuie vazut ca un manifest poetic ivit într-un moment de rascruce al dezvoltarii poeziei românesti.
Scrisoarea III a aparut la 1 mai 1881, în Convorbiri literare. Simtindu-se atras de istorie, ca orice poet romantic, Eminescu transpune în opera sa momente încarcate de glorie din viata poporului român. În evocarea istoriei atitudinea poetului are doua ipostaze: una eleigaca si cealalta satirica.
Viziunea elegiaca se manifesta cu pregnanta în poeziile în care panorama civilizatiei creeaza un sentiment al zadarniciei (Memento mori, Muresanu, Împarat si proletar).
În ce priveste satira, aceasta vizeaza toate laturile existentei sociale: lipsa de idealuri a tineretului (Junii corupti), scepticismul, impostura, superficialitatea (Epigonii), conditia geniului (Scrisoarea I, Scrisoarea II), snobismul (Ai nostri tineri), profanarea iubirii (Scrisoarea IV, Scrisoarea V), precum si lipsa unei conceptii superioare despre arta (Criticilor mei). Mihai Eminescu publica în Convorbiri literare o serie de poezii intitulare eufemistic Scrisori, care contin puternice accente satirice, ce se remarca printr-o vizibila unitate din punct de vedere al formularii si al tematicii. Toate aceste poeme de factura romantica au în centru motivul conditiei geniului nevoit sa traiasca într-o societate incapabila sa-l înteleaga.
Scrisoarea III, care initial urma sa faca parte alaturi de Împarat si proletar din vastul poem Memento mori, se opreste la vremurile stralucite din timpul domniei lui Mircea cel Batrân. Aici geniul este omul politic, Cezarul si conducatorul. Poemul este o creatie bazata pe antiteza dintre trecutul înaltator si prezentul decazut.
La nivelul compozitional distingem doua parti, prima având patru tablouri si o desfasurare ampla, evocatoare si epopeica.
Tabloul...