MIHAI EMINESCU - POEZIA DE INSPIRATIE FILOZOFICA
"Fãrã îndoialã si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozoficã si explicarea metafizicã a lumii. Dacã viata noastrã n-ar avea sfãrsit si ar fi fãrã durere, poate ca nimanui nu I-ar veni în minte sã se intrebe de ce e fãcutã lumea asa cum e fãcutã."
Schopenhauer
Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii române, "poetul nepereche" (Cãlinescu) creator al unei opere care strãbate timpul cu fortã nealteratã, trãind într-o perpetuã actualitate.
Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund si de duratã, a fãcut ca "toatã poezia acestui secol sã evolueze sub auspiciile geniului sãu, iar forma infãptuitã de el limbii nationale sã devinã punct de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioarã a vestmântului si cugetãrii românesti".
Influenta coplesitoare a poetului avea sã vinã din înãltarea filozoficã si din frumusetea expresivã a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizându-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitãtii nationale, în afara cãreia nu existã creatie durabilã. El însusi s-a proiectat cu vointã si neclintire în sfera specificului românesc, spre care a adus întregul orizont de inteligentã si sensibilitate europeanã.
Intre inzestrãrile de bazã ale lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential în rapida pãtrundere a operei lui spre sensibilitatea publicã. De altfel fãrã aceastã însusire, nici celelate nu ar fi contat în definirea poetului. Niciodatã pânã la Eminescu, limba românã nu a sunat cu atâta plenitudine armonioasa, atât de natural si firesc. Mai mult chiar, limpezimea si echlibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeazã impresia unei spontaneitãtI desãvârsite, cu toate cã variantele ilustreazã migãloasa cãutare "a cuvântului ce exprimã adevãrul"; iar Eminescu însusi îsi stabileste raporturile cu limba românã în termeni de "luptã dreaptã" ca pe o încercare de "a turna în formã nouã limba veche si-nteleaptã".
Poezia filozoficã nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercatãtorii operei eminesciene au ajuns la concluzia cã majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu întrebãri asupra existentei, încercând sã dea si rãspunsurile la aceste întrebãri, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta între aspiratiile lor si realitatea înconjurãtoare.
Motivele cele mai des întalnite în opera filozoficã sunt: timpul (Glossã, Scrisoarea I), geneza si stinegerea universului(Scrisoarea I, Rugãciunea unui dac), geniul si singurãtatea lui(Luceafãrul), cunoasterea prin contemplare(Glossã), moartea.
Poetul porneste în gândirea sa de la Kant, de la care împrumutã ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale cãrui categorii le reduce la una singurã: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor între cunoasterea noastrã si realitatea obiectivã, dar ajunge la o solutie diferitã de aceea a maestrului. ~n formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decât reprezentarea mea:"Die Welt ist menine Vorstellung", declara el într-o formulã pregnantã. Aceasta înseamnã reducerea întregii existente la planul unci al subiectivitãtii?
Problema s-ar putea pune dacã în esenta lui subiectul apartine el însusi aceleiasi lumi autonome în raport cu obiectul cunoscut. Lucrurile stau cu totul altfel: subiectul apartine el însusi aceleiasi lumi fenomenale pe care o supune procesului de cunoastere, ceea ce însemneazã cã între subiect si obiect nu existã o diferentã de esentã; atât piatra supusã cercetãrii cât si savantul care o cerceteazã sunt transpunerea în lume fenomenalã a unei realitãtI ce se aflã dincolo de ei. Realitatea aceasta, care pentru Kant cãdea în afara determinabilului, este pentru Schopenhauer mai putin enigmaticã: ea este vointa.
Intre lumea realã a vointei si aceea a aparentelor fenomenale se aflã un abis, peste care Schopenhauer întinde totusi o punte. Aceastã punte o alcatuiesc ideile, pe care el le întelege în sensul în care ele erau întelese în antichitate de Platon. Ideile obiectivizeazã vointa, dar nu în forma individualizatã a fenomenelor, ci în aceea a esentelor.
De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat cã existã în noi ceva mai adânc decât noi însine: eul care si-a gãsit sinele, acela care constã într-o dezvoltare a puterii intelectualece depãseste limita cerutã de vointã, pentru serviciul cãreia s-a nãscut.
Un instrument indispensabil al geniului este fantezia cãreia îI revine rolul de a completa si a definitiva date obtinute prin intuitii. Ceea ce intuieste un artist de geniu nu este însã fenomenul individualizat, ci ideea platonicã încorporatã în fenomen.
Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie stiintificã ci o temã literarã si sub raportul acesta ea se afl...