Caracterizarea Vitoriei Lipan din romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu
Romanul „Baltagul” ramâne o scriere memorabila nu numai prin continutul si multitudinea semnificatiilor sale, ci si prin personajele sale, între care un loc aparte îl ocupa Vitoria Lipan. Ea este personajul principal al romanului, deoarece este prezenta în toate momentele actiunii si polarizeaza în jurul ei celelalte personaje. Înca de la începutul romanului, Vitoria te cucereste prin frumusetea si farmecul ei, caci la cei 40 de ani ai sai, ochii ei caprui rasfrângeau culoarea castanie a parului, însa privirea ei era dusa departe, semn al gândurilor în care era adâncita si care o copleseau. Femeia „nu mai era tânara dar avea o frumusete neobisnuita în privire. Ochii ei luceau ca într-o ceata în dosul genelor lungi si rasfrânte în cârligase.”
Înfatisarea fizica scoate în evidenta îngrijorarea femeii pentru tacerea sotului ei si prefigureaza zbuciumul sufletesc ce o va stapâni si o va macina pâna ce-i va descoperi si pedepsi pe ucigasii lui Nechifor Lipan. Femeia aspra, Vitoria, este în acelasi timp o gospodina harnica si priceputa care duce grijile unei gospodarii cu multe acareturi, mai ales ca sotul ei era deseori plecat. Astfel, ea stie ce produse mai are de vânzare, se tocmeste cu usurinta de negustor cu cei care vin sa cumpere, sau merge ea însasi la câmpie ca sa vânda din produse.
Ordonata, cu deosebit simt practic, înainte de a pleca sa-l caute pe Nechifor, ea orânduieste totul încât nici un amanunt nu-i scapa. Constienta de pericolele care-i pândesc pe drum, îi face lui Gheorghita un baltag, pe care preotul îl sfinteste iar pentru sine ia o pusca pe care sa o foloseasca în caz de nevoie. Vitoria este o femeie credincioasa si respecta obiceiurile stramosesti. Înainte de a pleca se consulta cu preotul, merge la mânastirea Bistrita, unde se roaga la icoana sfintei Ana, tine post douasprezece vineri, se spovedeste si se împartaseste, face daruri bisericii. În drumul ei întâlneste o cumetrie si o nunta, si de fiecare data respecta traditia, asa cum îndeplineste toate cele crestinesti pentru înmormântarea si pomenirea lui Nechifor.
Femeie superstitioasa, ea crede în vise si în semne, în descântece si vraji, si de aceea nu uita sa mearga la baba Maranda, vrajitoarea, pentru a afla de sotul ei. Visul în care Lipan apare întors cu spatele trecând peste o apa neagra si cântecul cocosului întors catre poarta o obsedeaza si îi dau certitudinea ca barbatul ei nu se mai întoarce, deoarece a fost ucis. Eroina impresioneaza si prin luciditatea si stapânirea de sine, caci, desi initial hotaraste sa-l trimita pe Gheorghita în cautarea lui Nechifor, îsi da seama ca acesta are nevoie de mintea si de experienta ei de viata, si pleaca împreuna. Este înzestrata cu o inteligenta iesita din comun, pe care si-o manifesta în diferite împrejurari. Ca sa-l convinga pe Gheorghita de necesitatea plecarii, îi spune: „De-acu trebuie sa te arati barbat. Eu n-am alt sprijin si am nevoie de bratul tau.” De asemenea stie sa culeaga cu abilitate informatii de la cei din jur, pe care îi trage de limba, dovedind astfel o mare pricepere în descifrarea sufletului oamenilor. Cu toate greutatile întâmpinate în drumul sau, femeia dovedeste tenacitate, dârzenie si vointa de neînfrânt, si astfel îsi va realiza dorinta de a-l gasi pe Nechifor si de a-i pedepsi pe ucigasi. Odata scopul atins, Vitoria va reveni la vechile îndeletniciri si preocupari, caci viata îsi urmeaza cursul normal.
În relatia cu copiii se dovedeste toleranta cu Gheorghita, pe care îl vede „sfios si nesigur” si pe care îl „apara si ocrotea de câte ori în ochiii lui Lipan erau nouri de vreme rea” iar cu Minodora este mai aspra si neînduratoare pentru ca vrea sa o educe în spiritul traditiei. Împovarata de griji si e nelinisti, Vitoria traieste un zbucium interior devastator. Ea sta pe prispa cu ochii dusi departe, fusul se învârte singur si „în singuratatea ei, femeia cearca sa patrunda pâna la el...” Singuratatea este asa de mare iar durerea sufleteasca este asa de puternica încât „se socotea moarta ca si omul ei care nu era lânga dânsa”. Ea însa gaseste taria morala de a se rupe de gânduri si de singuratate si de a pleca în cautarea sotului: „n-am sa mai am hodina cum n-are pârâul Tarcaului pân’ ce l-oi gasi pe Nechifor Lipan.” Ceea ce îi da putere sa ia o asemenea hotarâre este dragostea pe care i-a purtat-o dintotdeauna sotului ei: „abia acum întelegea ca dragostea ei se pastrase ca în tinerete.”
Femeia comunica parca pe cai nestiute cu elementele naturii care o îndruma prin semne pe calea cea buna. Aceasta femeie apriga de la Magura Tarcaului îi uimeste pe cei din jurul sau prin însusirile ei deosebite si de aceea, celelate personaje îsi exprima punctul de vedere evidentiindu-i calitatile sau generalizându-le. Astfel Gheorghita cugeta cu umire: „mama asta trebuie sa fie fermecatoare, cunoaste gândul omului”, iar Calistrat Bogza este uluit de exactitatea cu care V...