Albert Camus - Mitul lui Sisif
- referat -
Sisif este eroul absurd. Acest om, condamnat sa urce neîncetat o stânca în vârful muntelui si apoi sa îi astepte coborârea, este întruchiparea eroului absurd, conform lui Camus. Repovestind mitul lui Sisif, Camus creeaza o imagine extrem de puternica cu o forta imaginativa care însumeaza intr-un mod emotionant continutul discutiei intelectuale care o preceda în carte. Ni se spune ca Sisif este eroul absurd “atât prin pasiunile sale cat si prin torturile sale”. Dispretul sau fata de zei, ura sa fata de moarte, si pasiunea sa pentru viata i-au adus acea îngrozitoare pedeapsa în care întreaga sa fiinta este muncita fara nici un rezultat” (p.89). Sisif este constient de acest blestem, si tocmai în aceasta consta tragedia sa. Nu e adevarat ca, în timpul coborârii, el nutrea speranta ca va reusi totusi, ca munca sa îl va elibera de chinuri. Însa Sisif este în mod evident constient de dimensiunile propriei sale nefericiri. Tocmai aceasta constientizare lucida a destinului sau transforma chinul sau într-o victorie. Aceasta trebuie sa fie o victorie deoarece însusi Camus spune:
Îl parasesc pe Sisif la baza muntelui. Întotdeauna cineva îsi poate gasi din nou povara. Însa Sisif ne învata ce înseamna adevarata fidelitate care neaga zeii si înalta stâncile. Si el de asemenea trage concluzia ca totul este bine. Universul de acum înainte fara stapân nu îi mai pare nici steril, nici inutil. Fiecare atom al acelei stânci, fiecare colt mineral al acelui munte întunecat constituie o lume în sine însusi. Lupta însasi înspre înaltimi este suficienta pentru a umple inima unui om. Trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit (p.91). Viata si chinul lui Sisif sunt transformate într-o victorie, concentrându-se asupra libertatii sale, asupra refuzului de a spera, si asupra constiintei absurdului acestei situatii. În acelasi mod, Dr. Rieux este un erou absurd în Ciuma, deoarece si el este condamnat la moarte, si el este prins într-un chin fara sfârsit si, asemenea lui Sisif, el continua sa isi faca datoria indiferent cât nesemnificativa este actiunea sa. În ambele cazuri conteaza putin pentru ce motiv anume ei continua sa lupte atâta vreme cât aceasta sta marturie pentru încrederea omului in om si nu în abstractii si absoluturi.
Ideile care stau la baza acestei evolutii a eroului absurd sunt prezente în primele trei eseuri ale cartii. În acestea, Camus trateaza problema sinuciderii. In stilul sau tipic, socant si viguros, el deschide discutia cu afirmatia îndrazneata conform careia:
Nu exista decât o singura problema filosofica cu adevarat serioasa si aceasta este sinuciderea (p. 3).
El continua prin a descoperi daca sau nu sinuciderea este raspunsul legitim pentru situatia funciar nefericita a omului. Sau, cu alte cuvinte: Merita viata sa fie traita acum când zeii au murit? Discutia începe si continua nu ca una metafizica, ci ca o afirmatie argumentata întemeiata pe o modalitate de cunoastere despre care Camus afirma ca este singura pe care o avem la dispozitie din punct de vedere epistemologic. Stim doar doua lucruri:
Pot simti inima aceasta dinauntrul meu, si pot rationa ca ea exista. Lumea aceasta o pot atinge si de asemenea pot conchide ca exista. Aici se sfârseste toata cunoasterea mea, iar restul este deductie. (p. 14)
Cu aceste certitudini de baza asupra conditiei umane, Camus argumenteaza ca viata nu are un sens. El nu este de acord cu numerosii filosofi care “s-au jucat cu cuvintele si au pretins a crede ca din a refuza sa îi acorzi vietii vreun sens rezulta ideea ca viata nu merita sa fie traita” (p.7). Viata nu are absolut nici un sens. În ciuda nostalgiei umane irationale pentru “unitate”, pentru absoluturi, pentru o ordine stabilita si pentru întelegerea universului “de dincolo de mine”, nu exista nici un astfel de sens în universul indiferent si tacut. Între dorinta de sens si de adevaruri eterne si adevarata conditie a universului exista o prapastie care nu poate fi umpluta. Confruntarea dintre inima umana, plina de dorinte, si indiferenta universului conduce la conturarea notiunii de absurd.
Absurdul se naste din confruntarea dintre nevoia umana si mutenia irationala a lumii. (p.21) si mai mult decât atât.
Absurdul nu este nici în om, nici în lume, ci în alaturarea lor … absurdul este singura legatura dintre ei. (p. 21)
Oamenii trebuie sa realizeze ca sentimentul absurdului exista si ca îl pot trai în orice moment. Omul absurd trebuie sa ceara sa traiasca doar cu ceea ce cunoaste si sa nu includa în ecuatie nimic din ceea este nesigur. Aceasta înseamna ca tot ceea ce stiu este ca eu exist, ca lumea exista, si ca sunt muritor.
Nu se reduce oare aceasta la un haos inutil care este viata? Nu ar fi oare sinuciderea o cale de iesire legitima dintr-o viata fara sens? “Nu”. “Nu”, raspunde Camus. Desi absurdul anuleaza toate sansele unei libertati eterne, el mareste libertatea de acti...