Mitul metempsihozei II


Romanul Adam si Eva al lui Liviu Rebreanu, dezvolta la modul liric una din temele cardinale ale oricarei mitologii- metempsihoza cu implicatiile ei- un ciclu expiator de mai multe reîncarnari.
Aparut la scurt interval (1925) dupa Ion si Padurea spânzuratilor , romanul Adam si Eva, carte de al doilea raft din creatia rebreniana, nu poate fi totusi minimalizata, de n-ar fi sa luam în consideratie marturisirea autorului din 1932- care se stie era extrem de lucid fata de propriu-I scris:,,În orice caz, mie, din tot ce am scris pâna acum, Adam si Eva mi-e cartea cea mai draga.Poate ca într-însa e mai multa speranta daca nu chiar o mângâiere, pentru ca într-însa viata omului e deasupra începutului si sfârsitului pamântesc, în sfârsit pentru ca Adam si Eva, e cartea iluziilor eterne…”
Cuvintele citate trimit la o trasatura mai putin cunoscuta a spiritualitatii lui Rebreanu: puternica vocatie a idealitatii, însusire care, departe de a ramâne la un nivel declarativ-nostalgic, dobândeste o transfigurare corespunzatoare în multe pagini din opera sa. În perspectiva întregului sau drum de viata si de creatie si, mai ales, a eului profund prin care opera sa se justifica în afara aparentelor ei obiective, Rebreanu, apare ca un scriitor de exceptionala complexitate, receptiv la exigentele modernitatii.
În Jurnal, Rebreanu descrie geneza romanului: o viziune lirica avuta în adolescenta într-o criza de friguri. Iar în Caietele de creatie descrie evolutia elaborarii romanului pâna la finisarea lui.
Pentru unele amanunte revelatoare care descriu mitul metempsihozei ca model arhetipal al reîncarnarii eroilor din romanul Adam si Eva, reproducem marturisirile din Jurnal referitoare la viziunea lirica ce s-a repetat în adolescenta, întâlnirea cu o necunoscuta de la Iasi, a carei privire I-a adus aminte de viziunea din adolescenta, si recurgerea la teoria reîncarnarii eroilor romanului, axat pe mitul platonician al despartirii androginului în doua jumatat