Mortua est!
Mihai Eminescu
(comentariu)

Mihai Eminescu, poet romantic, a scris “Mortua est!” în anul 1871. Poezia este un elogiu adus iubitei eului, trecuta în nefiinta.
Cadrul liric prezinta imaginea sumbra a cimitirului: “umezi morminte”, ”sunet de clopot”, careia eul îi atribuie un caracter sacru: “orele sfinte”. La Eminescu, moartea este privita ca trecerea de pe un tarâm pe altul, de pe “al lumii hotar” în lumea sfintilor: “Trecut-ai când ceru-i câmpie senina”. Împaratia cerurilor se prezinta ca însasi perfectiunea prin metaforele “râuri de lapte” si “flori de lumina”; pâna si “norii cei negri” îsi etaleaza grandiozitatea aparând ca “sombre palate” în care stapâna este “luna regina”.
În strofa a treia, se contureaza portretul iubitei moarte “o umbra de-argint stralucita”, al carui “palid suflet” si-a început drumul ascensional spre “a norilor schele”. Calatoria sufletului e însotita de elemente divine: ”O raza te nalta, un cântec te duce”. Eul liric remarca marea diferenta dintre trup si suflet. Sufletul este pregatit sa-si ia zborul, asemenea unui înger, “cu aripi ridicate”, pe când trupul zace în sicriu “cu bratele albe pe piept puse cruce”. Eul marturiseste: “Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum treci;/ Privesc apoi lutul ramas... alb si rece”. În discursul liric se întrezareste o speranta deoarece eul remarca surâsul “ramas înca viu” de pe buzele iubitei.
În a sasea strofa, iubitul pare ca se trezeste din visare, iar luciditatea lui îi provoaca o stare de disperare, de constentizare a pierderii frumoasei iubite. El îsi pune întrebari existentiale referitoare la destin, însa sufletul sau “ranit de îndoiala” nu-i poate oferi raspunsuri: “De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?”.
Discursul eului se continua cu o alta descriere a palatelor celeste: “arcuri de aur zidite din stele”, ”râuri de foc”, “poduri de argint”, “tarmuri de smirna”, ”flori care cânt”. Frumusetea si stralucirea aceste lumi cer “o s