Natura si folclorul- tarâmuri ale universului mitic exprimat în variate forme concrete si spirituale


Eminescu se autodefineste ca fiind „sorbit de popor” si predestinat de a putea trezi la viata spiritualitatea româneasca autentica, din care si el s-a nascut: „nu ne-am trezi noi, s-au trezit secolii din urma noastra si ne-au scuturat din somn”.
Interesul lui Eminescu pentru creatia populara copilaria petrecuta la Ipotesti, când „fiind baiat, paduri cutreieram”, poetul însusi fiind un pasionat culegator de folclor. Periglinarile prin tara cu trupa de actori, din Moldova, în Transilvania, pâna la Blaj îi satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari, balade ,legende, doine si de a-si hrani sufletul cu aceste „nestemate”.
Indirect, Eminescu întra în relatie cu folclorul românesc studiind opera lui Hasdeu sau citind culegerile de creatii populare, în special pe cea alcatuita de Vasile Alecsandri. Mihai Eminescu valorifica în poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice, mituri populare, limbaj, înnobilându-le cu idei filozofice, cu noi semnificatii: „Calin(file din poveste)”, „Ce te legeni..”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru”, „Revedere”, „Fat-Frumos din lacrima” si bineînteles capodopera sa „Luceafarul”.
Conceputa pe doua dimensiuni: terestra si cosmica ,natura eminesciana este totdeauna cadrul fizic al omului, Spatiul gesturilor fundamentale. În lirica lui peisagistica, Eminescu nu merge pe linia lui Alecsandri , nu descrie tablouri cu valabilitatea de sine statatoare, nu face pasteluri. Natura la el are o alta functie: încadreaza si potenteaza un sentiment, o idee, o atitudine. Participarea la crearea unui spectacol poetic devine paradis în poezia erotica, personaj care face teoria spetelor vesnice „Revedere”, realitate metafizica în „Mai am un singur dor”. Exista o geografie eminesciana cu o configuratie solara si alta nocturna. Poetul cânta codrul, izvoarele, lacul, cararile. Ochiul lui cupr