Natura si folclorul- tarâmuri ale universului mitic exprimat în variate forme concrete si spirituale
Eminescu se autodefineste ca fiind „sorbit de popor” si predestinat de a putea trezi la viata spiritualitatea româneasca autentica, din care si el s-a nascut: „nu ne-am trezi noi, s-au trezit secolii din urma noastra si ne-au scuturat din somn”.
Interesul lui Eminescu pentru creatia populara copilaria petrecuta la Ipotesti, când „fiind baiat, paduri cutreieram”, poetul însusi fiind un pasionat culegator de folclor. Periglinarile prin tara cu trupa de actori, din Moldova, în Transilvania, pâna la Blaj îi satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari, balade ,legende, doine si de a-si hrani sufletul cu aceste „nestemate”.
Indirect, Eminescu întra în relatie cu folclorul românesc studiind opera lui Hasdeu sau citind culegerile de creatii populare, în special pe cea alcatuita de Vasile Alecsandri. Mihai Eminescu valorifica în poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice, mituri populare, limbaj, înnobilându-le cu idei filozofice, cu noi semnificatii: „Calin(file din poveste)”, „Ce te legeni..”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru”, „Revedere”, „Fat-Frumos din lacrima” si bineînteles capodopera sa „Luceafarul”.
Conceputa pe doua dimensiuni: terestra si cosmica ,natura eminesciana este totdeauna cadrul fizic al omului, Spatiul gesturilor fundamentale. În lirica lui peisagistica, Eminescu nu merge pe linia lui Alecsandri , nu descrie tablouri cu valabilitatea de sine statatoare, nu face pasteluri. Natura la el are o alta functie: încadreaza si potenteaza un sentiment, o idee, o atitudine. Participarea la crearea unui spectacol poetic devine paradis în poezia erotica, personaj care face teoria spetelor vesnice „Revedere”, realitate metafizica în „Mai am un singur dor”. Exista o geografie eminesciana cu o configuratie solara si alta nocturna. Poetul cânta codrul, izvoarele, lacul, cararile. Ochiul lui cuprinde dealul, vaile înguste si aburite, „câmpiile asire” sau „întunecata mare” peste care vegheaza luna, stelele, soarele, luceferii, bolta senina, unde se aud apele murmurând si florile de tei cazând în parul îndragostitilor. Natura devine adesea etat d’aime(stare de suflet) pentru dorul eminescian , acre aduce prin sursele sale folclorice nota cea mai nationala a universalitatii poetului român.
Poezia eminesciana pastreaza teme si motive populare, îmbinate cu elemente de natura, adaugându-le noi structuri epice „Calin Nebunul” sau le pastreaza înnobilând creatia cu idei filozofice („Revedere”, „Ce te legeni…”).
Dragostea lui Eminescu pentru folclorul românesc este vizibila în toate poeziile lui , transpirând prin toti porii creatiei si simtirii lirice, fapt recunoscut si de exegetii straini, ca Rossa del Conte, care afirma ca
„nu este putin ceea ce datoreaza gândirii orientale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigureaza lumea lui este scos din izvoarele traditiei autohtone”(„Eminescu sau despre absolut”-1962)
...